§. UNIVERSALITATEA REZOLUȚIEI SINODALE NICEENE
REFERITOARE LA «AFLAREA FORMULEI UNICE» A DATEI PASCALE
Absoluta trebuință de îndreptare și readaptare a Calendarului Bisericesc la condițiile mecanicii cerești este motivată de apariția unor ample neconcordanțe între ceea ce recomandă Biserica de timpuriu, referitor la determinarea Datei Paștelui și cursul așezării în calendar a acestei date până astăzi. Se cunoaște, îndeobște, că cerința ca Paștele să se țină în toată Biserica Ortodoxă în prima Duminică după prima Lună Plină vernală[1] constituie măsură hotărâtoare privind metoda de calcul pascal. Această regulă, este în mod invariabil atribuită primului Sinod Ecumenic (325), fiind invocată, în timpurile noastre, ca normativă în cuprinsul tuturor tezelor și rezoluțiilor emise de organismele de lucru ale Înaltei Autorități Ecleziale Panortodoxe: întruniri, comisii, conferințe presinodale sau congrese convocate în vederea examinării Problemei Calendarului.
Iată întrebări de al căror răspuns ține întregul edificiu de încadrare a Problemei determinării Datei Pascale. Pentru a afla răspuns, va trebui să trecem în revistă sursele precum și contextul în care Sinodul I Ecumenic abordează situația prăznuirii Paștelui, ținând seama că dezbaterea preeminentă a momentului era tema repudierii ereziei lui Arie.
De timpuriu creștinii din Cilicia, Siria și Mesopotamia au adoptat obiceiul de a consulta tabelele evreiești pentru a afla când începe luna evreiască Nissan. Privind calcularea Lunii Pline bisericile creștine, atât cele de tradiție antiohiană cât și cele de tradiție alexandrină, obișnuiau să consulte frecvent tabelele computaționale ale înțelepților iudei. Prilej suficient de avantajos pentru aceștia de a lua în derizoriu competențele creștinilor de a-și înțelege propriile sărbători. Motivația principală a Sinodului I Ecumenic de a lua în discuție situația prăznuirii de către creștini a Zilei Sfintelor Paști este legată de criza generată de comunitățile siriene care, întemeiate în observarea unor interpretări (quartodecimane) postapostolice, sărbătoreau Paștele creștin întotdeauna în ziua de paisprezece Nissan, după calculul lunațiilor iudaice. Problema abordării Datei Paștelui apare pe fondul acestei deviații de sens impregnate de-a lungul timpului practicii de cult a Bisericii. Intenția sinodului era aceea de a chema toate bisericile creștine (eparhiile din imperiu) la unitatea consensuală a prăznuirii aceleiași zile de Paști pretutindeni. Faptul că bisericile Asiei Mici, în special cele din Siria, socoteau necesar ca împărtășirea pascală să se țină odată cu iudeii, în ziua de paisprezece Nissan, indiferent în ce zi săptămânală ar fi căzut aceasta, era un obicei contrar tradiției tuturor celorlalte biserici creștine care înțelegeau să aibă în vedere Duminica Învierii Domnului ca sărbătoarea de căpătâi a Creștinătății, fără a ține cont de cronologia iudaică.
În tabăra celor care făceau trimitere la ziua Duminicii, ca zi potrivită pentru prăznuirea Paștilor, se înscriau două tradiții:
1. tradiția Bisericii Romane, căreia îi era arondată creștinătatea Apuseană. Creștinii din Apus cinsteau pătimirile Domnului în ziua de Vineri care succeda Echinocțiul de Primăvară, serbând Învierea în Duminica imediat următoare acelei zile de Vineri. Această soluție romană se afla în consens cu îndrumările Sfântului Dionisie cel Mare, episcop de Alexandria (între 247-264) care își întemeiase calculele sale pe ideea determinării Echinocțiului de Primăvară printr-o succesiune de intervaluri numite octaeteride;
2. la Alexandria, îndată după Sfântul Dionisie cel Mare, pascaliograful Anatolie va introduce o metodă de calcul bazată pe ciclurile metonice, având în vedere ca Învierea să coincidă unei zile de Duminică după întâia Lună plină de după Echinocțiul de Primăvară, ceea ce – de altminteri – constituia o soluție de compromis între orientarea Apuseană și calculul iudaic. Această concepție pascaliografică va da - în mod implicit - definiția metodei de calcul pascal adoptată mai departe de biserici, fără ca Sinodul I ecumenic să se fi pronunțat explicit asupra ei. De la Anatolie mai departe, tradiția Alexandrină va lua în calcul așa-zisa coincidență a ciclurilor luni-solare.
Ambele tendințe, cea romană și cea alexandrină, se vor uni în consensul referitor la serbarea Paștilor într-o Zi de Duminică, ținută după Echinocțiul de Primăvară, nu însă și asupra metodei de a defini care dintre Duminici trebuie ținută: cea legată de poziția Soarelui la meridian (după Echinocțiu), sau cea legată de poziția Lunii pline (după ce Soarele a urcat deja la meridian)? Disputa legată de aceste două opțiuni va lua amploare între Răsărit și Apus abia după sinodul I niceean și până în vremea Sfântului Dionisie Exiguul, care va introduce la Roma Pascalia Alexandrină, precum și numărarea datelor după alexandrini.
Situația Datei Pascale nu va apărea în niciunul dintre cele douăzeci de canoane pe care Sinodul I Ecumenic avea să le promulge. Elemente directe și indirecte privind dezbaterea și hotărârea sinodală referitoare la Paște s-au păstrat, în schimb, în cuprinsul a două scrisori; una sinodală, adresată Bisericii Alexandriei și una imperială, adresate episcopilor care au lipsit de la sinod. Din aceste două documente (pe care le oferim spre lecturare la Anexele 1 și 2 în pagina principală), extragem accentele de universalitate pe care le imprimă vieții Bisericii rezoluția părinților niceeni privitor la Problema Paștelui.
Un fapt semnificativ asupra căruia ne oprim mai întâi este acela că părinții participanți la sinod au convenit asupra unui acord pe baza căruia bisericile de tradiție siriană renunță la practica de a sărbători Paștele la 14 Nissan, odată cu evreii. Ceea ce se oferă tuturor bisericilor din cuprinsul imperiului este șansa de a rămâne „într-o singură mărturisire a credinței, în aceeași dragoste neîntinată și cu un singur gând de preaslăvire a lui Dumnezeu” după năzuința mult așteptată de către toți. Privitor la modul în care părinții aleg să rezolve problema quartodecimană, se arată faptul că toți cei care sărbătoreau cu evreii pe 14 Nissan au fost înduplecați să țină pe mai departe Sărbătoarea Paștelui «împreună cu Romanii și cu ceilalți» – dar și împreună și cu alexandrinii la adresa cărora este inserată referirea: – «și cu voi toți!», întrucât scrisoarea era adresată, de fapt, alexandrinilor.
Este semnificativ indiciul că, la acest moment al finalizării dezbaterilor, Sinodul dă întâietate soluției oferite de tradiția Romană, și nu celei oferite de tradiția Alexandrină, pe care pare că o așază la „și altele”. Considerăm că – aici în textul scrisorii – problema tradiției pascale alexandrine este trecută cumva în subsidiar (sub un accent pasager) pentru a nu genera seisme și mai mari într-o comunitate vulnerabilă, care deja resimțea presiunea tulburărilor traversate de erezia lui Arie, și nu era pregătită să înfrunte încă o luptă de clarificare – legată de Problema Duminicii Pascale. Rostul prevalent al scrisorii sinodale către alexandrini este acela de a pregăti comunitatea să primească cele două rezolvări (cea legată de sancționarea ereziei lui Arie și apoi cea legată de aducerea în rânduiala Bisericii a quartodecimanilor) într-un spirit de pace și de înțelegere.
Pe de altă parte, dezlipirea celor două tradiții, Romană și Alexandrină, în particularități care ar fi pus în dificultate consensul, ar fi generat și mai multe complicații. Biserica Alexandriei, vulnerabilă fiind, ar fi fost neproductiv și chiar riscant să fie aruncată atât de grabnic din vâltoarea luptei împotriva ereziarhului Arie, în vâltoarea disputei cu Roma privind prevalența uneia dintre cele două tradiții de stabilire a datei Duminicii Pascale. Deși atrage atenția în special asupra soluției romane (spunând «vom serba împreună cu Romanii»), Sinodul se simte dator să vină cu împăciuitoarea referire «și cu voi toți» ca să risipească orice fel de tulburare sau nedumerire a alexandrinilor legată de vreo explicită expunere de rol în această chestiune. Miza Bisericii Romane în a impune propria soluție avea o slabă reprezentare. Episcopul Silvestru al Romei lipsea de la sinod, fiind înaintat în vârstă și șubrezit de neputințe. Acesta era reprezentat de doi preoți, însă acest fapt nu avantaja întru nimic poziția Romei. Din acest motiv, intenția de fond a epistolei rămâne la stadiul împăciuitor la care se face demonstrația că ambele tradiții (romană și alexandrină) au prevalență și câștig de cauză asupra deviației quartodecimane de tradiție Siriană.
Chestiunea aflării metodei de determinare a Duminicii Pascale, însă, va rămâne deschisă. Acest amănunt va fi subliniat de către Sfântul Împărat Constantin în scrisoarea sa către episcopii absenți de la sinod, în care sugerează că aflarea unei formule unice pentru sărbătorirea Paștelor în aceeași zi pretutindeni este proiecția unui deziderat. Poziția Romei, dezavantajată de însăși absența de la sinod a papei Silvestru, va lăsa loc validării soluției alexandrine care făcea recurs la aceleași calcule iudaice sancționate oficial de sinod, dar acceptate tacit tocmai pentru că aveau drept rezultat aceeași idee de fond (ca și cea promovată de Roma) a prăznuirii în zi de Duminică după Echinocțiu. O astfel de nuanță părea greu sesizabilă într-un moment în care sinodalii erau acaparați, la modul presant, de ideea rezolvării unei eventuale schisme provocate de Arie. Pe fondul acestei frământări, îngrijorările legate de modul în care va fi determinată Data Pascală vor fi lăsate cu încredere în seama Bisericii Alexandrine. Cetatea Alexandriei, renumită la acel moment pentru acuratețea de care dădeau dovadă astronomii săi, avea să-și asume rolul decisiv în această cursă a definițiilor pascale. Curând după sinod soluția alexandrină avea să se impună fără niciun fel de opreliște, având să infuzeze în sens iudaic chiar și calculele Romei, și instalând definitiv în concepția pascală imuabila idee de Lună Plină.
Am arătat într-o altă secțiune a acestei prezentări faptul că o serie de părinți pascaliografi, începând cu Sfântul Dionisie Exiguul, Sfântul Maxim Mărturisitorul și continuând cu Beda Venerabilul, Matei Vlastaris și, mai departe, cu Sfântul Ioan Damaschinul, au folosit în calculele lor sisteme de calcul întemeiate pe apariția ciclică a unor date circumscrise unui interval de 532 ani, sau mai mare de-atât, rezultat din combinarea perioadelor de recapitulații solare, cu ciclurile sinodice ale lunii în care se cuprind repetabilele faze lunare. Am văzut, însă, că această perioadă de sincronicitate în realitate reprezintă o convenție de calcul care nu corespunde mecanicii cerești. Așadar, ideea majorității părinților pascaliografi care au luat în considerare ca bază de calcul Enneakedeecaeterida, ciclul de 19 ani, adică ciclul metonic (al lui Meton), fără un instrumentar specific de măsurarea reală a duratelor, au recurs la scheme de calcul cu atât mai relative cu cât temeiul echinocțial era mai șubred.
Arătam că cel care a introdus primul calculul bazat pe ciclul metonic a fost iscusitul savant alexandrin Anatolie, Episcop al Laodiceei Siriei. Ciclul pascal al lui Anatolie începe cu anul 276 și cuprinde câte 19 ani. Potrivit calculelor sale, Paștile trebuiau să cadă în Duminica de după cea de-a 14-a zi a lunii noi, după echinocțiul de primăvară și avea ca termen ultim cea de-a 20 zi. Cât despre data echinocțială el indică acestea: «Să ținem minte [...] începutul ciclului zodiacului sau a ciclului întreg de 19 ani [...] la romani (21 Martie), ziua a 11-a înainte de calendele lui Aprilie»[6]. Și mai departe spune că atunci, la respectiva dată «soarele a intrat nu numai în primul semn al zodiacului, ci a avansat cu patru zile (avans realizat în sens ascendent, pe meridian, deasupra Ecuatorului), și acest segment se numește prima douăsprezecime sau Echinocțiu, care este început de Lună, capătul zodiacului și punctul de plecare al planetelor, pe când segmentul anterior se numește ultima lună, ultima douăsprezecime și sfârșitul zodiacului».
Reluăm aici precizarea că Echinocțiul nu este determinat de lunații, și nici în funcție de acestea, ci în funcție de urcarea Soarelui la meridian, dincolo de limita la care ziua ajunge să fie egală cu noaptea, urmând ca durata zilei să crească în defavoarea nopții. Deci, Soarele este cel care dă măsura precesiei echinocțiale și nu Luna, cum greșit se consideră în citatul de mai sus. Așadar, cel care - în mod eronat - leagă Luna Plină de Echinocțiu, și care pune în scenă calculul iudaic, printr-o falsă legătură implicită dintre Echinocțiu și fazele Lunii este pascaliograful Anatolie de Laodiceea.
Anatolie face trecerea de la metoda de calcul a Sfântului Dionisie cel Mare, către metoda care aparținea grecului Meton din Atena (sec. V î.Hr.) care a observat (empiric) faptul că perioada de 19 ani ar fi aproximativ egală cu 235 de luni sinodice, care, rotunjite la zile întregi ar da 6.940 de zile. În fapt, 235 de luni sinodice parcurg 6.939 de zile, 16 ore, 31 minute și 19,056 secunde.
În mod legitim, mai înainte de Anatolie, Sfântul Dionisie cel Mare își întemeiase calculele sale pe ideea determinării pivotărilor echinocțiale printr-o succesiune de intervaluri numite octaeteride. În Alexandria secolului al III-lea era de notorietate regula de a serba Paștele după Echinocțiul de Primăvară, principiu asupra căruia s-a concentrat întreaga Biserică creștină și care era susținut în mod special de Sfântul Dionisie. Anatolie, însă, lunecă spre calculul iudaic printr-o subtilitate de interpretare. El asimilează calcul iudaic metodei metonice care promova ciclul de 19 ani, eneakedecaeterida, considerând - după cum s-a putut observa în pasajul citat mai sus - că „prima douăsprezecime” adică Echinocțiul ar fi „început de Lună (adică Lună Nouă), capătul zodiacului și punctul de plecare al planetelor”. Această afirmație conține implicit trimiterea la modul de determinare a Lunii Pline asimilată calcului iudaic al lunațiilor, întrucât începutul Anul iudaic (1 Nissan) coincide cu Luna Nouă.
Anatolie, practic, elimină octaeterida Sfântului Dionisie și introduce în Biserica creștină calculul iudaic al Datei Pascale, întemeind (anterior sinodului, desigur) o contradicție implicită pe care pascalofrafii creștini de după el au ignorat-o cu desăvârșire: anume că nici părinții trăitori anterior Sinodului I ecumenic, și nici părinții sinodali de la acest sinod nu au considerat altfel decât că necesitatea „despărțirii de iudei” se referă strict la modalitatea de respingere a calculelor iudaice în această privință a Paștilor, și nu neapărat la amestecul creștinilor cu iudeii în sinagoga iudaică.
Așadar, Pascalia Alexandrină, intrata în uz în Biserica Ortodoxă și la care se face recurs în toate cazurile în care vine vorba despre determinarea Datei Pascale, reprezintă introducerea în cult a unei confecții a acelui Meton din Atena (sec. V î.Hr.), învățat păgân care și-a întemeiat calculele pe observări empirice, pe rotunjiri și aproximări în măsură să dea aparența infailibilității unei ordini succesive a fazelor lunare față de echinocțiu.
Mergând mai departe cu această „rotunjire”, pentru a ajunge la combinația așa zis perfectă de 532 ani a celor două cicluri, solar și lunar, ar trebui să ignorăm diferențele de c.ca 7 ore și jumătate la fiecare ciclu de 19 ani, ceea ce duce la minus c.ca 5,8 zile pe ciclu lunar. Luând în considerare, însă, faptul că nici anii tropici nu sunt părți întregi de zile, ci dau zecimale redistribuite la nivelul anilor bisecți, la un total de 532 de ani în reprize de câte patru (3 comuni și 1 bisect), rata de sincronicitate a celor două tipuri de cicluri bazate pe încheierea perioadei tropice și a celei sinodice, va fi cu o eroare de sincronizare, la ciclul de 532 ani, de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde.
Computiștii pascali de peste vreme s-au străduit să ducă la cea mai înaltă acuratețe combinațiile și rosturile șirurilor de date la nivelul tehnic al vremii lor. Astfel, pe bună dreptate, se consideră justificată posibilitatea ca această eroare de sincronizare a lunațiilor la meridian de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde la un ciclu de 532 de ani să nu fi fost posibil de identificat pe baza gnomonului, observațiile lor fiind de-a dreptul empirice, bazate pe un instrumentar rudimentar și nu pe o tehnologie de precizie. Se dovedește, în schimb, că toate computurile pascale din antichitate și până în ultimul secol și jumătate aproape de noi sunt afectate de această eroare.
Pe mai departe, nesincronizările apărute între Apus și Răsărit, legate de stabilirea Datei Pascale, rămân la stadiul acestui mare obstacol: data echinocțială vernală în temeiul căreia se făceau calculele. În urma faptului că alexandrinii introduseseră greșit rectificarea augustiană a celor trei zile excedentare (fără a le elimina în mod practic), spre deosebire de romani care respectaseră intervalul de abisecție între anii 8 î.Hr și 7 d.Hr., între Roma și Alexandria s-a permanentizat același decalaj de 3 zile de dinaintea rectificării augustiene. În aceste condiții, Echinocțiul Vernal apărea la Alexandria cu tei date mai devreme față de Roma.
În vremea Sinodului I Ecumenic, la Roma echinocțiul de Primăvară era înregistrat ca o dată de 24 Martie, în vreme ce la Alexandria era înregistrat ca o dată de 21 Martie. În realitate Echinocțiul Vernal apărea în exact același moment, însă în calendarul alexandrin și în cel roman datele erau diferite. Aici apare nevoia de a înțelege cursul celor două calendare în funcție de care putem determina ziua calendaristică în care a înviat Mântuitorul Hristos. Am analizat aceasta la capitolul despre implementarea rectificării augustiene.
Așadar, îndată după Sinodul I Ecumenic, între Alexandria și Roma concresc două variabile care pun în dificultate metoda aflării Datei Pascale: 1. diferența de percepție asupra definirii Duminicii Pascale (dacă este o zi care rezidă din ancorarea în mersul Lunii Vernale sau dacă este una pe care o determinăm doar în relația cu Soarele de după Echinocțiul Vernal); 2. Diferența de trei numere între datele aceleiași zile în care era determinat Echinocțiul Vernal la Roma și Alexandria.
În opinia noastră despărțirea dintre Răsărit și Apus în privința determinării Datei Paștelui rezidă dintr-o insuficientă înțelegere a spiritului și literei în care, inițial, Părinții prezenți la lucrările și dezbaterile Sinodului I de la Niceea au tratat această chestiune, dar, își are rădăcini adânci în modul de implementare a rectificării augustiene în cele două părți de lume.
Vom face pe mai departe referire la cele două scrisori redactare în contextul Sinodului I ecumenic, de unde extragem principiile determinării Datei pascale. La o lectură lejeră a scrisorii sinodale, observăm faptul că întreaga comunicare este construită în jurul problemei generate de Arie. Un singur paragraf se concentrează pe situația prăznuirii Paștelui, după care se revine la tema Bisericii Alexandriei. Modul în care se raportează sinodalii niceeni la această temă oferă indiciul că metoda de determinare a Datei Pascale la momentul acela era o cerință încă în lucru, întrucât nu alege să ofere niciun fel de lămurire legată de modul de calcul.
Reținem, deci, pe de o parte faptul că Sinodul I Ecumenic nu oferă niciun fel de specificații sau reguli privind determinarea Datei Pascale[2], pe de altă parte faptul că Împăratul nădăjduia ca sinodul să afle unica formulă privind statornicirea unei singure rânduieli menite a se bucura de bun nume în toate Bisericile Creștinătății. Sinodul anunță, așadar, intrarea bisericilor de Răsărit într-un acord de respectare a unității în privința ținerii sărbătorii Sfintelor Paști la aceeași dată cu bisericile Apusului și cu toată Creștinătatea de pretutindeni, dar nu specifică în ce fel își găsește expresie această unitate. Înțelegem că regula statornicită de biserici, privind determinarea Datei Pascale pentru prima Duminică după apariția Lunii Pline vernale, nu constituie o hotărâre sinodală, ci este rezultatul unui proces de durată care își află resursele în practica alexandrină inspirată de modul iudaic de a determina fazele lunii. Înțelegem că regula calculării lunațiilor nu apare nicăieri în nicio recomandare sinodală și nici în textul Scrisorii Sfântului Împărat Constantin cel Mare adresată episcopilor care au lipsit de la sinod[3]. Înțelegem că această metodă se dezvoltă progresiv în viața Bisericii, fiind acceptată în Alexandria ca o soluție implicită, una prevalentă asupra Romei, prin opera de reconfigurare a datării inițiate de Dionisie Exiguul.
Mai reținem faptul că în niciunul dintre cele douăzeci de canoane adoptate de autoritatea sinodală niceeană nu există referiri cu privire la Data Paștelui sau la modul de calcul specific determinării acestei date. Găsim, în schimb, un singur paragraf cu privire la Paște în epistola adresată de către sinodalii niceeni Bisericii Alexandriei, text ce poate fi accesat în Anexa 1 (de la pagina principală) a prezentului referat.
În speța de față evidențiem acest unic citat, reprezentativ de altfel, conținut în Scrisoarea sinodală[4], care are în vedere Acordul de principiu al episcopilor referitor la problema Pascală:
De timpuriu creștinii din Cilicia, Siria și Mesopotamia au adoptat obiceiul de a consulta tabelele evreiești pentru a afla când începe luna evreiască Nissan. Privind calcularea Lunii Pline bisericile creștine, atât cele de tradiție antiohiană cât și cele de tradiție alexandrină, obișnuiau să consulte frecvent tabelele computaționale ale înțelepților iudei. Prilej suficient de avantajos pentru aceștia de a lua în derizoriu competențele creștinilor de a-și înțelege propriile sărbători. Motivația principală a Sinodului I Ecumenic de a lua în discuție situația prăznuirii de către creștini a Zilei Sfintelor Paști este legată de criza generată de comunitățile siriene care, întemeiate în observarea unor interpretări (quartodecimane) postapostolice, sărbătoreau Paștele creștin întotdeauna în ziua de paisprezece Nissan, după calculul lunațiilor iudaice. Problema abordării Datei Paștelui apare pe fondul acestei deviații de sens impregnate de-a lungul timpului practicii de cult a Bisericii. Intenția sinodului era aceea de a chema toate bisericile creștine (eparhiile din imperiu) la unitatea consensuală a prăznuirii aceleiași zile de Paști pretutindeni. Faptul că bisericile Asiei Mici, în special cele din Siria, socoteau necesar ca împărtășirea pascală să se țină odată cu iudeii, în ziua de paisprezece Nissan, indiferent în ce zi săptămânală ar fi căzut aceasta, era un obicei contrar tradiției tuturor celorlalte biserici creștine care înțelegeau să aibă în vedere Duminica Învierii Domnului ca sărbătoarea de căpătâi a Creștinătății, fără a ține cont de cronologia iudaică.
În tabăra celor care făceau trimitere la ziua Duminicii, ca zi potrivită pentru prăznuirea Paștilor, se înscriau două tradiții:
1. tradiția Bisericii Romane, căreia îi era arondată creștinătatea Apuseană. Creștinii din Apus cinsteau pătimirile Domnului în ziua de Vineri care succeda Echinocțiul de Primăvară, serbând Învierea în Duminica imediat următoare acelei zile de Vineri. Această soluție romană se afla în consens cu îndrumările Sfântului Dionisie cel Mare, episcop de Alexandria (între 247-264) care își întemeiase calculele sale pe ideea determinării Echinocțiului de Primăvară printr-o succesiune de intervaluri numite octaeteride;
2. la Alexandria, îndată după Sfântul Dionisie cel Mare, pascaliograful Anatolie va introduce o metodă de calcul bazată pe ciclurile metonice, având în vedere ca Învierea să coincidă unei zile de Duminică după întâia Lună plină de după Echinocțiul de Primăvară, ceea ce – de altminteri – constituia o soluție de compromis între orientarea Apuseană și calculul iudaic. Această concepție pascaliografică va da - în mod implicit - definiția metodei de calcul pascal adoptată mai departe de biserici, fără ca Sinodul I ecumenic să se fi pronunțat explicit asupra ei. De la Anatolie mai departe, tradiția Alexandrină va lua în calcul așa-zisa coincidență a ciclurilor luni-solare.
Ambele tendințe, cea romană și cea alexandrină, se vor uni în consensul referitor la serbarea Paștilor într-o Zi de Duminică, ținută după Echinocțiul de Primăvară, nu însă și asupra metodei de a defini care dintre Duminici trebuie ținută: cea legată de poziția Soarelui la meridian (după Echinocțiu), sau cea legată de poziția Lunii pline (după ce Soarele a urcat deja la meridian)? Disputa legată de aceste două opțiuni va lua amploare între Răsărit și Apus abia după sinodul I niceean și până în vremea Sfântului Dionisie Exiguul, care va introduce la Roma Pascalia Alexandrină, precum și numărarea datelor după alexandrini.
Situația Datei Pascale nu va apărea în niciunul dintre cele douăzeci de canoane pe care Sinodul I Ecumenic avea să le promulge. Elemente directe și indirecte privind dezbaterea și hotărârea sinodală referitoare la Paște s-au păstrat, în schimb, în cuprinsul a două scrisori; una sinodală, adresată Bisericii Alexandriei și una imperială, adresate episcopilor care au lipsit de la sinod. Din aceste două documente (pe care le oferim spre lecturare la Anexele 1 și 2 în pagina principală), extragem accentele de universalitate pe care le imprimă vieții Bisericii rezoluția părinților niceeni privitor la Problema Paștelui.
Un fapt semnificativ asupra căruia ne oprim mai întâi este acela că părinții participanți la sinod au convenit asupra unui acord pe baza căruia bisericile de tradiție siriană renunță la practica de a sărbători Paștele la 14 Nissan, odată cu evreii. Ceea ce se oferă tuturor bisericilor din cuprinsul imperiului este șansa de a rămâne „într-o singură mărturisire a credinței, în aceeași dragoste neîntinată și cu un singur gând de preaslăvire a lui Dumnezeu” după năzuința mult așteptată de către toți. Privitor la modul în care părinții aleg să rezolve problema quartodecimană, se arată faptul că toți cei care sărbătoreau cu evreii pe 14 Nissan au fost înduplecați să țină pe mai departe Sărbătoarea Paștelui «împreună cu Romanii și cu ceilalți» – dar și împreună și cu alexandrinii la adresa cărora este inserată referirea: – «și cu voi toți!», întrucât scrisoarea era adresată, de fapt, alexandrinilor.
Este semnificativ indiciul că, la acest moment al finalizării dezbaterilor, Sinodul dă întâietate soluției oferite de tradiția Romană, și nu celei oferite de tradiția Alexandrină, pe care pare că o așază la „și altele”. Considerăm că – aici în textul scrisorii – problema tradiției pascale alexandrine este trecută cumva în subsidiar (sub un accent pasager) pentru a nu genera seisme și mai mari într-o comunitate vulnerabilă, care deja resimțea presiunea tulburărilor traversate de erezia lui Arie, și nu era pregătită să înfrunte încă o luptă de clarificare – legată de Problema Duminicii Pascale. Rostul prevalent al scrisorii sinodale către alexandrini este acela de a pregăti comunitatea să primească cele două rezolvări (cea legată de sancționarea ereziei lui Arie și apoi cea legată de aducerea în rânduiala Bisericii a quartodecimanilor) într-un spirit de pace și de înțelegere.
Pe de altă parte, dezlipirea celor două tradiții, Romană și Alexandrină, în particularități care ar fi pus în dificultate consensul, ar fi generat și mai multe complicații. Biserica Alexandriei, vulnerabilă fiind, ar fi fost neproductiv și chiar riscant să fie aruncată atât de grabnic din vâltoarea luptei împotriva ereziarhului Arie, în vâltoarea disputei cu Roma privind prevalența uneia dintre cele două tradiții de stabilire a datei Duminicii Pascale. Deși atrage atenția în special asupra soluției romane (spunând «vom serba împreună cu Romanii»), Sinodul se simte dator să vină cu împăciuitoarea referire «și cu voi toți» ca să risipească orice fel de tulburare sau nedumerire a alexandrinilor legată de vreo explicită expunere de rol în această chestiune. Miza Bisericii Romane în a impune propria soluție avea o slabă reprezentare. Episcopul Silvestru al Romei lipsea de la sinod, fiind înaintat în vârstă și șubrezit de neputințe. Acesta era reprezentat de doi preoți, însă acest fapt nu avantaja întru nimic poziția Romei. Din acest motiv, intenția de fond a epistolei rămâne la stadiul împăciuitor la care se face demonstrația că ambele tradiții (romană și alexandrină) au prevalență și câștig de cauză asupra deviației quartodecimane de tradiție Siriană.
Chestiunea aflării metodei de determinare a Duminicii Pascale, însă, va rămâne deschisă. Acest amănunt va fi subliniat de către Sfântul Împărat Constantin în scrisoarea sa către episcopii absenți de la sinod, în care sugerează că aflarea unei formule unice pentru sărbătorirea Paștelor în aceeași zi pretutindeni este proiecția unui deziderat. Poziția Romei, dezavantajată de însăși absența de la sinod a papei Silvestru, va lăsa loc validării soluției alexandrine care făcea recurs la aceleași calcule iudaice sancționate oficial de sinod, dar acceptate tacit tocmai pentru că aveau drept rezultat aceeași idee de fond (ca și cea promovată de Roma) a prăznuirii în zi de Duminică după Echinocțiu. O astfel de nuanță părea greu sesizabilă într-un moment în care sinodalii erau acaparați, la modul presant, de ideea rezolvării unei eventuale schisme provocate de Arie. Pe fondul acestei frământări, îngrijorările legate de modul în care va fi determinată Data Pascală vor fi lăsate cu încredere în seama Bisericii Alexandrine. Cetatea Alexandriei, renumită la acel moment pentru acuratețea de care dădeau dovadă astronomii săi, avea să-și asume rolul decisiv în această cursă a definițiilor pascale. Curând după sinod soluția alexandrină avea să se impună fără niciun fel de opreliște, având să infuzeze în sens iudaic chiar și calculele Romei, și instalând definitiv în concepția pascală imuabila idee de Lună Plină.
Am arătat într-o altă secțiune a acestei prezentări faptul că o serie de părinți pascaliografi, începând cu Sfântul Dionisie Exiguul, Sfântul Maxim Mărturisitorul și continuând cu Beda Venerabilul, Matei Vlastaris și, mai departe, cu Sfântul Ioan Damaschinul, au folosit în calculele lor sisteme de calcul întemeiate pe apariția ciclică a unor date circumscrise unui interval de 532 ani, sau mai mare de-atât, rezultat din combinarea perioadelor de recapitulații solare, cu ciclurile sinodice ale lunii în care se cuprind repetabilele faze lunare. Am văzut, însă, că această perioadă de sincronicitate în realitate reprezintă o convenție de calcul care nu corespunde mecanicii cerești. Așadar, ideea majorității părinților pascaliografi care au luat în considerare ca bază de calcul Enneakedeecaeterida, ciclul de 19 ani, adică ciclul metonic (al lui Meton), fără un instrumentar specific de măsurarea reală a duratelor, au recurs la scheme de calcul cu atât mai relative cu cât temeiul echinocțial era mai șubred.
Arătam că cel care a introdus primul calculul bazat pe ciclul metonic a fost iscusitul savant alexandrin Anatolie, Episcop al Laodiceei Siriei. Ciclul pascal al lui Anatolie începe cu anul 276 și cuprinde câte 19 ani. Potrivit calculelor sale, Paștile trebuiau să cadă în Duminica de după cea de-a 14-a zi a lunii noi, după echinocțiul de primăvară și avea ca termen ultim cea de-a 20 zi. Cât despre data echinocțială el indică acestea: «Să ținem minte [...] începutul ciclului zodiacului sau a ciclului întreg de 19 ani [...] la romani (21 Martie), ziua a 11-a înainte de calendele lui Aprilie»[6]. Și mai departe spune că atunci, la respectiva dată «soarele a intrat nu numai în primul semn al zodiacului, ci a avansat cu patru zile (avans realizat în sens ascendent, pe meridian, deasupra Ecuatorului), și acest segment se numește prima douăsprezecime sau Echinocțiu, care este început de Lună, capătul zodiacului și punctul de plecare al planetelor, pe când segmentul anterior se numește ultima lună, ultima douăsprezecime și sfârșitul zodiacului».
Reluăm aici precizarea că Echinocțiul nu este determinat de lunații, și nici în funcție de acestea, ci în funcție de urcarea Soarelui la meridian, dincolo de limita la care ziua ajunge să fie egală cu noaptea, urmând ca durata zilei să crească în defavoarea nopții. Deci, Soarele este cel care dă măsura precesiei echinocțiale și nu Luna, cum greșit se consideră în citatul de mai sus. Așadar, cel care - în mod eronat - leagă Luna Plină de Echinocțiu, și care pune în scenă calculul iudaic, printr-o falsă legătură implicită dintre Echinocțiu și fazele Lunii este pascaliograful Anatolie de Laodiceea.
Anatolie face trecerea de la metoda de calcul a Sfântului Dionisie cel Mare, către metoda care aparținea grecului Meton din Atena (sec. V î.Hr.) care a observat (empiric) faptul că perioada de 19 ani ar fi aproximativ egală cu 235 de luni sinodice, care, rotunjite la zile întregi ar da 6.940 de zile. În fapt, 235 de luni sinodice parcurg 6.939 de zile, 16 ore, 31 minute și 19,056 secunde.
În mod legitim, mai înainte de Anatolie, Sfântul Dionisie cel Mare își întemeiase calculele sale pe ideea determinării pivotărilor echinocțiale printr-o succesiune de intervaluri numite octaeteride. În Alexandria secolului al III-lea era de notorietate regula de a serba Paștele după Echinocțiul de Primăvară, principiu asupra căruia s-a concentrat întreaga Biserică creștină și care era susținut în mod special de Sfântul Dionisie. Anatolie, însă, lunecă spre calculul iudaic printr-o subtilitate de interpretare. El asimilează calcul iudaic metodei metonice care promova ciclul de 19 ani, eneakedecaeterida, considerând - după cum s-a putut observa în pasajul citat mai sus - că „prima douăsprezecime” adică Echinocțiul ar fi „început de Lună (adică Lună Nouă), capătul zodiacului și punctul de plecare al planetelor”. Această afirmație conține implicit trimiterea la modul de determinare a Lunii Pline asimilată calcului iudaic al lunațiilor, întrucât începutul Anul iudaic (1 Nissan) coincide cu Luna Nouă.
Anatolie, practic, elimină octaeterida Sfântului Dionisie și introduce în Biserica creștină calculul iudaic al Datei Pascale, întemeind (anterior sinodului, desigur) o contradicție implicită pe care pascalofrafii creștini de după el au ignorat-o cu desăvârșire: anume că nici părinții trăitori anterior Sinodului I ecumenic, și nici părinții sinodali de la acest sinod nu au considerat altfel decât că necesitatea „despărțirii de iudei” se referă strict la modalitatea de respingere a calculelor iudaice în această privință a Paștilor, și nu neapărat la amestecul creștinilor cu iudeii în sinagoga iudaică.
Așadar, Pascalia Alexandrină, intrata în uz în Biserica Ortodoxă și la care se face recurs în toate cazurile în care vine vorba despre determinarea Datei Pascale, reprezintă introducerea în cult a unei confecții a acelui Meton din Atena (sec. V î.Hr.), învățat păgân care și-a întemeiat calculele pe observări empirice, pe rotunjiri și aproximări în măsură să dea aparența infailibilității unei ordini succesive a fazelor lunare față de echinocțiu.
Mergând mai departe cu această „rotunjire”, pentru a ajunge la combinația așa zis perfectă de 532 ani a celor două cicluri, solar și lunar, ar trebui să ignorăm diferențele de c.ca 7 ore și jumătate la fiecare ciclu de 19 ani, ceea ce duce la minus c.ca 5,8 zile pe ciclu lunar. Luând în considerare, însă, faptul că nici anii tropici nu sunt părți întregi de zile, ci dau zecimale redistribuite la nivelul anilor bisecți, la un total de 532 de ani în reprize de câte patru (3 comuni și 1 bisect), rata de sincronicitate a celor două tipuri de cicluri bazate pe încheierea perioadei tropice și a celei sinodice, va fi cu o eroare de sincronizare, la ciclul de 532 ani, de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde.
Computiștii pascali de peste vreme s-au străduit să ducă la cea mai înaltă acuratețe combinațiile și rosturile șirurilor de date la nivelul tehnic al vremii lor. Astfel, pe bună dreptate, se consideră justificată posibilitatea ca această eroare de sincronizare a lunațiilor la meridian de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde la un ciclu de 532 de ani să nu fi fost posibil de identificat pe baza gnomonului, observațiile lor fiind de-a dreptul empirice, bazate pe un instrumentar rudimentar și nu pe o tehnologie de precizie. Se dovedește, în schimb, că toate computurile pascale din antichitate și până în ultimul secol și jumătate aproape de noi sunt afectate de această eroare.
Pe mai departe, nesincronizările apărute între Apus și Răsărit, legate de stabilirea Datei Pascale, rămân la stadiul acestui mare obstacol: data echinocțială vernală în temeiul căreia se făceau calculele. În urma faptului că alexandrinii introduseseră greșit rectificarea augustiană a celor trei zile excedentare (fără a le elimina în mod practic), spre deosebire de romani care respectaseră intervalul de abisecție între anii 8 î.Hr și 7 d.Hr., între Roma și Alexandria s-a permanentizat același decalaj de 3 zile de dinaintea rectificării augustiene. În aceste condiții, Echinocțiul Vernal apărea la Alexandria cu tei date mai devreme față de Roma.
În vremea Sinodului I Ecumenic, la Roma echinocțiul de Primăvară era înregistrat ca o dată de 24 Martie, în vreme ce la Alexandria era înregistrat ca o dată de 21 Martie. În realitate Echinocțiul Vernal apărea în exact același moment, însă în calendarul alexandrin și în cel roman datele erau diferite. Aici apare nevoia de a înțelege cursul celor două calendare în funcție de care putem determina ziua calendaristică în care a înviat Mântuitorul Hristos. Am analizat aceasta la capitolul despre implementarea rectificării augustiene.
Așadar, îndată după Sinodul I Ecumenic, între Alexandria și Roma concresc două variabile care pun în dificultate metoda aflării Datei Pascale: 1. diferența de percepție asupra definirii Duminicii Pascale (dacă este o zi care rezidă din ancorarea în mersul Lunii Vernale sau dacă este una pe care o determinăm doar în relația cu Soarele de după Echinocțiul Vernal); 2. Diferența de trei numere între datele aceleiași zile în care era determinat Echinocțiul Vernal la Roma și Alexandria.
În opinia noastră despărțirea dintre Răsărit și Apus în privința determinării Datei Paștelui rezidă dintr-o insuficientă înțelegere a spiritului și literei în care, inițial, Părinții prezenți la lucrările și dezbaterile Sinodului I de la Niceea au tratat această chestiune, dar, își are rădăcini adânci în modul de implementare a rectificării augustiene în cele două părți de lume.
Vom face pe mai departe referire la cele două scrisori redactare în contextul Sinodului I ecumenic, de unde extragem principiile determinării Datei pascale. La o lectură lejeră a scrisorii sinodale, observăm faptul că întreaga comunicare este construită în jurul problemei generate de Arie. Un singur paragraf se concentrează pe situația prăznuirii Paștelui, după care se revine la tema Bisericii Alexandriei. Modul în care se raportează sinodalii niceeni la această temă oferă indiciul că metoda de determinare a Datei Pascale la momentul acela era o cerință încă în lucru, întrucât nu alege să ofere niciun fel de lămurire legată de modul de calcul.
Reținem, deci, pe de o parte faptul că Sinodul I Ecumenic nu oferă niciun fel de specificații sau reguli privind determinarea Datei Pascale[2], pe de altă parte faptul că Împăratul nădăjduia ca sinodul să afle unica formulă privind statornicirea unei singure rânduieli menite a se bucura de bun nume în toate Bisericile Creștinătății. Sinodul anunță, așadar, intrarea bisericilor de Răsărit într-un acord de respectare a unității în privința ținerii sărbătorii Sfintelor Paști la aceeași dată cu bisericile Apusului și cu toată Creștinătatea de pretutindeni, dar nu specifică în ce fel își găsește expresie această unitate. Înțelegem că regula statornicită de biserici, privind determinarea Datei Pascale pentru prima Duminică după apariția Lunii Pline vernale, nu constituie o hotărâre sinodală, ci este rezultatul unui proces de durată care își află resursele în practica alexandrină inspirată de modul iudaic de a determina fazele lunii. Înțelegem că regula calculării lunațiilor nu apare nicăieri în nicio recomandare sinodală și nici în textul Scrisorii Sfântului Împărat Constantin cel Mare adresată episcopilor care au lipsit de la sinod[3]. Înțelegem că această metodă se dezvoltă progresiv în viața Bisericii, fiind acceptată în Alexandria ca o soluție implicită, una prevalentă asupra Romei, prin opera de reconfigurare a datării inițiate de Dionisie Exiguul.
Mai reținem faptul că în niciunul dintre cele douăzeci de canoane adoptate de autoritatea sinodală niceeană nu există referiri cu privire la Data Paștelui sau la modul de calcul specific determinării acestei date. Găsim, în schimb, un singur paragraf cu privire la Paște în epistola adresată de către sinodalii niceeni Bisericii Alexandriei, text ce poate fi accesat în Anexa 1 (de la pagina principală) a prezentului referat.
În speța de față evidențiem acest unic citat, reprezentativ de altfel, conținut în Scrisoarea sinodală[4], care are în vedere Acordul de principiu al episcopilor referitor la problema Pascală:
Aflăm din acest text, reprodus în scrierile episcopului Teodoret al Cyrului[6], precum și în cele ale istoricului Socrate Scolasticul, sau ale scriitorului bisericesc Ghelasie al Cizicului, că Sinodul I ecumenic de la Niceea a însușit Acordul din partea tuturor răsăritenilor care țineau Paștele la 14 Nissan (așa numiții quartodecimani la care ne-am referit mai sus) de a renunța la obiceiul ținerii sărbătorii Sfintelor Paști odată cu Pesahul iudaic. Totodată, înțelegem că acordul se referă mai pregnant la faptul că bisericile răsăritene admit, cu această ocazie, respectarea întocmai a cerinței de a se păstra unitatea și uniformitatea la nivelul întregii Creștinătăți, în privința bunei rânduieli a serbării Paștilor în aceeași Zi. Observăm aceasta atât din textul Scrisorii Sinodale, cât și din cel al Scrisorii Sfântului Împărat Constantin adresată episcopilor care au lipsit de la lucrările sinodului[7] pe care o putem accesa în integralitate la Anexa 2 a acestui referat.
În cele de mai jos facem sinteza acestor recomandări cuprinse în ambele documente:
În cele de mai jos facem sinteza acestor recomandări cuprinse în ambele documente:
Pe scurt, regula pe care o putem extrage din referatele scrise ale Sinodului I Ecumenic, privitor la Data Paștelui este aceasta:
«Bisericile de pretutindeni (din Apus sau din Răsărit), cu un singur gând de preaslăvire și cu o singură mărturie și după o singură rânduială și fără deosebire de vederi, să țină prăznuirea Sfintelor Paști:
Această regulă se referă explicit la: o zi de Duminică, situată la proximitatea limitei de după Echinocțiul Vernal care apare în emisfera Nordică la meridianul Ierusalimului. Dacă nici Împăratul și nici Sinodul nu se pronunță în privința vreunei metode de calcul ce urmează a fi folosită pentru a se determina Data Pascală, aceasta înseamnă că găsirea metodei se află încă în curs. Ca dovadă a acestui aspect stă mulțimea soluțiilor și controverselor asupra cărora Biserica are libertatea, datoria și răspunderea să delibereze cât mai curând posibil. Scrisoarea imperială lasă să se înțeleagă chiar acest fapt, că Biserica este angajată pe mai departe în efortul de îndreptare a situației și de aflare a unei formule unice, viabile, necesare determinării Datei Pascale. Pe de altă parte, Acordul sinodal cu privire la Sfintele Paști demonstrează faptul că plenul sinodal validează soluția uneia dintre taberele aflate în dispută, fără a intra în amănuntele calculelor: anume, adoptă soluția stabilită consensual între Roma și Alexandria, privitor la ținerea Sfintelor Paști într-o Zi de Duminică, după Echinocțiul de Primăvară și niciodată înaintea acestuia. Pentru păstrarea climatului de înțelegere, Sinodul se dovedește precaut în a dezvolta această chestiune, pentru a nu genera dezbinare între aripile care tocmai se alăturaseră în același zbor împreună. Totuși, pe mai departe – în decorul acestei soluții va rămâne opțiunea implicită a Bisericii Alexandriei, afectată de recursul la expertiza episcopului cărturar Anatolie, de a se întoarce la calculele iudaice privitoare la Luna Plină. Aceasta în condițiile în care declarația Sfântului Împărat Constantin în această privință este extrem de categorică:
«Bisericile de pretutindeni (din Apus sau din Răsărit), cu un singur gând de preaslăvire și cu o singură mărturie și după o singură rânduială și fără deosebire de vederi, să țină prăznuirea Sfintelor Paști:
- nu după calculele iudaice (care au în vedere mersul luminătorului nopții[8]);
- ci, într-o Zi de Duminică;
- de după Echinocțiul de Primăvară (care au în vedere mersul luminătorului Zilei[9]);
- pentru a afla (adopta) o unică formulă care să pună în lumină aceeași Zi[10] (a izbăvirii) lăsată nouă de Mântuitorul, în care este potrivit a prăznui Învierea».
Această regulă se referă explicit la: o zi de Duminică, situată la proximitatea limitei de după Echinocțiul Vernal care apare în emisfera Nordică la meridianul Ierusalimului. Dacă nici Împăratul și nici Sinodul nu se pronunță în privința vreunei metode de calcul ce urmează a fi folosită pentru a se determina Data Pascală, aceasta înseamnă că găsirea metodei se află încă în curs. Ca dovadă a acestui aspect stă mulțimea soluțiilor și controverselor asupra cărora Biserica are libertatea, datoria și răspunderea să delibereze cât mai curând posibil. Scrisoarea imperială lasă să se înțeleagă chiar acest fapt, că Biserica este angajată pe mai departe în efortul de îndreptare a situației și de aflare a unei formule unice, viabile, necesare determinării Datei Pascale. Pe de altă parte, Acordul sinodal cu privire la Sfintele Paști demonstrează faptul că plenul sinodal validează soluția uneia dintre taberele aflate în dispută, fără a intra în amănuntele calculelor: anume, adoptă soluția stabilită consensual între Roma și Alexandria, privitor la ținerea Sfintelor Paști într-o Zi de Duminică, după Echinocțiul de Primăvară și niciodată înaintea acestuia. Pentru păstrarea climatului de înțelegere, Sinodul se dovedește precaut în a dezvolta această chestiune, pentru a nu genera dezbinare între aripile care tocmai se alăturaseră în același zbor împreună. Totuși, pe mai departe – în decorul acestei soluții va rămâne opțiunea implicită a Bisericii Alexandriei, afectată de recursul la expertiza episcopului cărturar Anatolie, de a se întoarce la calculele iudaice privitoare la Luna Plină. Aceasta în condițiile în care declarația Sfântului Împărat Constantin în această privință este extrem de categorică:
Curând după Sinodul I de la Niceea Acordul consensual dintre Alexandria și Roma se va stinge tacit, proiectând în derivă alternativa aceasta opozabilă unei și mai eronate orientări, precum cea quartodecimană. Aceasta pentru că, deși ambele Biserici țineau rânduiala serbării Sfintelor Paști «într-o Zi de Duminică, după Echinocțiul de Primăvară și niciodată înaintea acestuia», fiecare dintre cele două aveau să-și modeleze propriile criterii computaționale. În aceste condiții, respectarea cerinței de unitate privind sărbătorirea Sfintelor Paști în aceeași Zi era, practic, imposibil de onorat.
Având atenția îndreptată spre algoritmii de calcul pascal, bisericile – fie cele din Răsărit, fie cele din Apus – vor perpetua insistent frământări mai vechi referitoare la modalitatea de a calcula fazele Lunii, fără a se întoarce la hotărârea cea limpede a acelui acord niceean care stipulează necesitatea renunțării Bisericii creștine la obiceiul evreiesc de a calcula Luna plină a Pesahului; precum și necesitatea definitivei delimitări față de motivația iudaică a acestor calcule, care trimit la timpul în care s-a petrecut fuga cea de noapte a ieșirii evreilor din robia Egiptului;
Este cât se poate de evident faptul că recomandarea împărătească și sinodală care se proclamă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) în nicio privință nu se referă la Lună și nici nu arată îndrumări și semnificații privitoare la Noapte, ci se referă la Taina Zilei Învierii Domnului; Mărturia niceeană nu ne arată întru nimic indiciul Nopții, care ar vrea să rememoreze fuga poporului israel din calea mâniei faraonice, sub așezarea palidei luminii a Lunii, ci ne revelează indiciul Zilei acelui Răsărit despre care s-a spus: „aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul!”(Ps. 117:24). Învățăm, așadar, despre statornicirea unei Mărturii la vedere, în lumina limpede a Zilei, sub tăria strălucirii Soarelui, aflând în această icoană a Răsăritului dimineții Biruința Mântuitorului Iisus Hristos asupra fricii și asupra morții, precum și zorii nădejdii propriei noastre învieri din morți. Așadar, spre deosebire de Pesahul iudaic, care este un paște al Nopții, unul al fricii și al fugii iudaice din calea răutății, Paștele creștin este un Paște al Zilei, adică dovada înfruntării morții și dovada Biruinței, în Iisus Hristos, Domnul. Aceasta ne arată capătul unde sfârșește prefigurarea Lunii și de unde mai departe începe descoperirea icoanei Soarelui, despre al cărui sălaș stă scris: „în Soare și-a pus jilțul său; și El este ca un Mire ce iese din cămara Sa”(Ps. 18:5)
În paralel cu aceste evoluții, care par a fi stins controversa pascală, de la poziția de adversitate dintre quartodecimani și restul bisericilor, adevărata controversă va fi transferată la întâlnirea tabelelor pascale romane cu cele alexandrine. Pe acest fond, practica ținerii Paștilor la data de 14 Nissan, pentru o bună perioadă de timp, s-a dovedit a fi cu mult mai răspândită decât ar fi putut estima Sinodul de la Niceea. Acest fapt, precum și neînțelegerile dintre Roma și Alexandria aveau să afecteze pe mai departe consimțământul comun al întregii Biserici, în privința Datei Pascale. Acest proces va culmina în Apus cu intervenția decisivă a Sfântului Dionisie Exiguul de a introduce în calendarul roman al timpului său metoda computului alexandrin, ancorând datele romane la referențialul echinocțial alexandrin. Ceea ce nu reprezintă nicidecum un real avantaj pentru înțelegerea rezoluției niceene. Cu acest salt pe care îl realizează Roma în asumarea reperelor pascale alexandrine, Luna Plină iudaică va da pe mai departe definiția pascală, în exact acel ton de care Împăratul Constantin ar fi vrut definitiv să se despartă.
Deși Sinodul I ecumenic de la Niceea a însușit un Acord din partea tuturor răsăritenilor de a renunța la obiceiul iudaic privind sărbătorirea Paștelui creștin la Data Pesahului, metoda iudaică de calcul se va transfera tacit în sfera de lucrare a Bisericilor, întâi la Alexandria, apoi la Roma. Nevoia aflării unei definiții care să dea uniformitate la nivelul întregii Creștinătăți în privința prăznuirii Zilei Pascale se va întâlni cu un imposibil blocaj al tabelelor întemeiate de cicluri luni-solare, pe date convenționale și pe tot felul de repere rupte de reala corespondență de timp cu mișcările autentice ale Soarelui, Pământului și Lunii. În vreme ce la Niceea nu s-au stabilit alte reguli decât acelea referitoare la independența față de calendarul ebraic, precum și necesitatea adoptării unei rânduieli uniforme la nivelul întregii Creștinătăți, în privința sărbătorii Paștelui, observăm în istoria Bisericii o permanentă rememorare a definiției alexandrine privind Luna Plină vernală, ceea ce reprezintă o pură deturnare a atenției de la adevărata soluție pascală.
În legătură cu situația sintetizării definiției pascale găsim referința canonului 1 de la Antiohia (341) care face vorbire despre necesitarea respectării întocmai a hotărârii marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, cu privire la serbarea Paștilor. Notăm, însă, faptul că nici amintitul canon nu aduce în cuprinsul său vreo trimitere exactă la metoda de calcul care ar fi fost enunțată la Niceea, ci doar restatornicește interdicția prăznuirii Sărbătorii Sfintelor Paști împreună cu iudeii, ceea ce – în mod recurent – reprezintă o atenționare ce are în vedere despărțirea de metoda iudaică a determinării Datei Pascale.
Un alt canon, alcătuit în perioada de dinaintea Sinodului I Ecumenic, canonul 7 Apostolic, face referire, de asemenea, la Echinocțiul de primăvară, ca reper necesar calculării Datei Pascale. Această referință consună cu acuza adusă de Sfântul Împărat Constantin celor care sărbătoresc Paștile de două ori în același an (între două echinocții vernale consecutive).
În lumina celor prezentate până aici, aspectele referitoare la formula consacrată preconizării Lunii Pline Vernale, precum și așezarea iterației lunare în computul pascal, dar și legătura mecanismului bisericesc de calculare și determinare a Zilelor Pascale cu vechiul sistem evreiesc de ținere a Paștilor, se cer a fi atent decupate și reevaluate pentru a înțelege exact sensul și lucrarea care le-au conferit alcătuire până în timpul de acum.
_____________________________
[1] prima Lună Plină Vernală este întâia Lună Plină de după Echinocțiul de Primăvară. Nu putem socoti drept Lună Plină Vernală apariția Lunii Pline înainte de Echinocțiu, întrucât adevăratul punct de începere a Anotimpului Vernal nu îl constituie data de 1 Martie, ci data la care Soarele trece pe meridian deasupra Ecuatorului Ceresc. Întrucât evreii socoteau în mod greșit drept Lună Pascală și situațiile în care 14 Nisan – în combinațiile lunare – ar fi apărut mai înainte de Echinocțiu, acest fapt ducând practic la serbarea a două Zile de Paști între două Echinocții Vernale consecutive, s-a socotit de către sinodali că acest fapt trebuie interzis cu desăvârșire în cazul celebrării Paștelui creștin.
[2] Alden A. Mosshammer, The Easter Computus and the Origins of the Christian Era, Oxford, Ed: Oxford University Press, 2008, p. 53; a se vedea paragraful 3 de la pagina despre Paști, disponibil la https://hmn.wiki/ro/Easter , accesat la 12. 04. 2022; Socrate (HE 1. 9. 1-14).
[3] Textul Scrisorii imperiale adresat episcopilor care au lipsit de la Sinodul I de la Niceea poate fi găsit la Teodoret, episcopul Cirului, Istoria Bisericească, în Colecția P.S.B. (Părinți și Scriitori Bisericești) vol. 44, traducere de pr. Prof Vasile Sibiescu, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1995, pp. 48-50, dar și la Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin Cel Mare, Cartea a III-a, 18 -20, Colecția P.S.B., vol. 14, traducere și note de Radu Alexndrescu, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1991, pp. 132-135.
[4] Gelasius Cyzicenus, Historia Concilii Nicæni, lib. II, cap. xxxiii.; Socrates Scholasticus, Historia ecclesiastica., lib. I., cap. 6; Theodoretus Cyri, Historia ecclesiastica, lib. I., cap. 9., apud, Nicene and post-nicene Fhathers of the Christian Church, The Seven Ecumenical Councils of the undivided Church, Second Series, edited by Philip SCHAFF and Henry WACE, vol. XIV, Ed. T&T Clark, Edinburgh, 1896, p. 53. Vezi și Ediția Electronică 1.1 (8 iunie 2009) la Christian Classics Ethereal Library; cu textul de limbă engleză disponibil la https://ccel.org/ccel/schaff/npnf214/npnf214.vii.ix.html ,accesat la 12.04. 2022.
[5] în traducerea autorului prezentului referat.
[6] Teodoret, episcopul Cirului, Istoria Bisericească, în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești vol. 44, traducere de pr. Prof Vasile Sibiescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucurelti, 1995, pp.
[7] Privitor la textul acestei Scrisori facem precizarea că reproducem fragmentul în traducerea lui Radu Alexandrescu la tomul Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin Cel Mare, Cartea a III-a, 18 -20, Colecția P.S.B., vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1991, pp. 132-135.
[8] „Iar după trecerea celor patru sute treizeci de ani (de robie) a ieşit toată oștirea Domnului din pământul Egiptului, noaptea. Aceasta a fost noaptea de priveghere pentru Domnul ca prăznuire pentru scoaterea lor din țara Egiptului și pe această noapte de priveghere pentru Domnul o vor păzi toți fiii lui Israel din neam în neam” (Ieșire 12: 41-42).
[9] „Căci voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai nopții, nici ai întunericului.[...] Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji”(I Tesaloniceni 5: 5;8)
[10] „Aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”(Psalmul 117: 24).
Având atenția îndreptată spre algoritmii de calcul pascal, bisericile – fie cele din Răsărit, fie cele din Apus – vor perpetua insistent frământări mai vechi referitoare la modalitatea de a calcula fazele Lunii, fără a se întoarce la hotărârea cea limpede a acelui acord niceean care stipulează necesitatea renunțării Bisericii creștine la obiceiul evreiesc de a calcula Luna plină a Pesahului; precum și necesitatea definitivei delimitări față de motivația iudaică a acestor calcule, care trimit la timpul în care s-a petrecut fuga cea de noapte a ieșirii evreilor din robia Egiptului;
Este cât se poate de evident faptul că recomandarea împărătească și sinodală care se proclamă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) în nicio privință nu se referă la Lună și nici nu arată îndrumări și semnificații privitoare la Noapte, ci se referă la Taina Zilei Învierii Domnului; Mărturia niceeană nu ne arată întru nimic indiciul Nopții, care ar vrea să rememoreze fuga poporului israel din calea mâniei faraonice, sub așezarea palidei luminii a Lunii, ci ne revelează indiciul Zilei acelui Răsărit despre care s-a spus: „aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul!”(Ps. 117:24). Învățăm, așadar, despre statornicirea unei Mărturii la vedere, în lumina limpede a Zilei, sub tăria strălucirii Soarelui, aflând în această icoană a Răsăritului dimineții Biruința Mântuitorului Iisus Hristos asupra fricii și asupra morții, precum și zorii nădejdii propriei noastre învieri din morți. Așadar, spre deosebire de Pesahul iudaic, care este un paște al Nopții, unul al fricii și al fugii iudaice din calea răutății, Paștele creștin este un Paște al Zilei, adică dovada înfruntării morții și dovada Biruinței, în Iisus Hristos, Domnul. Aceasta ne arată capătul unde sfârșește prefigurarea Lunii și de unde mai departe începe descoperirea icoanei Soarelui, despre al cărui sălaș stă scris: „în Soare și-a pus jilțul său; și El este ca un Mire ce iese din cămara Sa”(Ps. 18:5)
În paralel cu aceste evoluții, care par a fi stins controversa pascală, de la poziția de adversitate dintre quartodecimani și restul bisericilor, adevărata controversă va fi transferată la întâlnirea tabelelor pascale romane cu cele alexandrine. Pe acest fond, practica ținerii Paștilor la data de 14 Nissan, pentru o bună perioadă de timp, s-a dovedit a fi cu mult mai răspândită decât ar fi putut estima Sinodul de la Niceea. Acest fapt, precum și neînțelegerile dintre Roma și Alexandria aveau să afecteze pe mai departe consimțământul comun al întregii Biserici, în privința Datei Pascale. Acest proces va culmina în Apus cu intervenția decisivă a Sfântului Dionisie Exiguul de a introduce în calendarul roman al timpului său metoda computului alexandrin, ancorând datele romane la referențialul echinocțial alexandrin. Ceea ce nu reprezintă nicidecum un real avantaj pentru înțelegerea rezoluției niceene. Cu acest salt pe care îl realizează Roma în asumarea reperelor pascale alexandrine, Luna Plină iudaică va da pe mai departe definiția pascală, în exact acel ton de care Împăratul Constantin ar fi vrut definitiv să se despartă.
Deși Sinodul I ecumenic de la Niceea a însușit un Acord din partea tuturor răsăritenilor de a renunța la obiceiul iudaic privind sărbătorirea Paștelui creștin la Data Pesahului, metoda iudaică de calcul se va transfera tacit în sfera de lucrare a Bisericilor, întâi la Alexandria, apoi la Roma. Nevoia aflării unei definiții care să dea uniformitate la nivelul întregii Creștinătăți în privința prăznuirii Zilei Pascale se va întâlni cu un imposibil blocaj al tabelelor întemeiate de cicluri luni-solare, pe date convenționale și pe tot felul de repere rupte de reala corespondență de timp cu mișcările autentice ale Soarelui, Pământului și Lunii. În vreme ce la Niceea nu s-au stabilit alte reguli decât acelea referitoare la independența față de calendarul ebraic, precum și necesitatea adoptării unei rânduieli uniforme la nivelul întregii Creștinătăți, în privința sărbătorii Paștelui, observăm în istoria Bisericii o permanentă rememorare a definiției alexandrine privind Luna Plină vernală, ceea ce reprezintă o pură deturnare a atenției de la adevărata soluție pascală.
În legătură cu situația sintetizării definiției pascale găsim referința canonului 1 de la Antiohia (341) care face vorbire despre necesitarea respectării întocmai a hotărârii marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, cu privire la serbarea Paștilor. Notăm, însă, faptul că nici amintitul canon nu aduce în cuprinsul său vreo trimitere exactă la metoda de calcul care ar fi fost enunțată la Niceea, ci doar restatornicește interdicția prăznuirii Sărbătorii Sfintelor Paști împreună cu iudeii, ceea ce – în mod recurent – reprezintă o atenționare ce are în vedere despărțirea de metoda iudaică a determinării Datei Pascale.
Un alt canon, alcătuit în perioada de dinaintea Sinodului I Ecumenic, canonul 7 Apostolic, face referire, de asemenea, la Echinocțiul de primăvară, ca reper necesar calculării Datei Pascale. Această referință consună cu acuza adusă de Sfântul Împărat Constantin celor care sărbătoresc Paștile de două ori în același an (între două echinocții vernale consecutive).
În lumina celor prezentate până aici, aspectele referitoare la formula consacrată preconizării Lunii Pline Vernale, precum și așezarea iterației lunare în computul pascal, dar și legătura mecanismului bisericesc de calculare și determinare a Zilelor Pascale cu vechiul sistem evreiesc de ținere a Paștilor, se cer a fi atent decupate și reevaluate pentru a înțelege exact sensul și lucrarea care le-au conferit alcătuire până în timpul de acum.
_____________________________
[1] prima Lună Plină Vernală este întâia Lună Plină de după Echinocțiul de Primăvară. Nu putem socoti drept Lună Plină Vernală apariția Lunii Pline înainte de Echinocțiu, întrucât adevăratul punct de începere a Anotimpului Vernal nu îl constituie data de 1 Martie, ci data la care Soarele trece pe meridian deasupra Ecuatorului Ceresc. Întrucât evreii socoteau în mod greșit drept Lună Pascală și situațiile în care 14 Nisan – în combinațiile lunare – ar fi apărut mai înainte de Echinocțiu, acest fapt ducând practic la serbarea a două Zile de Paști între două Echinocții Vernale consecutive, s-a socotit de către sinodali că acest fapt trebuie interzis cu desăvârșire în cazul celebrării Paștelui creștin.
[2] Alden A. Mosshammer, The Easter Computus and the Origins of the Christian Era, Oxford, Ed: Oxford University Press, 2008, p. 53; a se vedea paragraful 3 de la pagina despre Paști, disponibil la https://hmn.wiki/ro/Easter , accesat la 12. 04. 2022; Socrate (HE 1. 9. 1-14).
[3] Textul Scrisorii imperiale adresat episcopilor care au lipsit de la Sinodul I de la Niceea poate fi găsit la Teodoret, episcopul Cirului, Istoria Bisericească, în Colecția P.S.B. (Părinți și Scriitori Bisericești) vol. 44, traducere de pr. Prof Vasile Sibiescu, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1995, pp. 48-50, dar și la Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin Cel Mare, Cartea a III-a, 18 -20, Colecția P.S.B., vol. 14, traducere și note de Radu Alexndrescu, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1991, pp. 132-135.
[4] Gelasius Cyzicenus, Historia Concilii Nicæni, lib. II, cap. xxxiii.; Socrates Scholasticus, Historia ecclesiastica., lib. I., cap. 6; Theodoretus Cyri, Historia ecclesiastica, lib. I., cap. 9., apud, Nicene and post-nicene Fhathers of the Christian Church, The Seven Ecumenical Councils of the undivided Church, Second Series, edited by Philip SCHAFF and Henry WACE, vol. XIV, Ed. T&T Clark, Edinburgh, 1896, p. 53. Vezi și Ediția Electronică 1.1 (8 iunie 2009) la Christian Classics Ethereal Library; cu textul de limbă engleză disponibil la https://ccel.org/ccel/schaff/npnf214/npnf214.vii.ix.html ,accesat la 12.04. 2022.
[5] în traducerea autorului prezentului referat.
[6] Teodoret, episcopul Cirului, Istoria Bisericească, în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești vol. 44, traducere de pr. Prof Vasile Sibiescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucurelti, 1995, pp.
[7] Privitor la textul acestei Scrisori facem precizarea că reproducem fragmentul în traducerea lui Radu Alexandrescu la tomul Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin Cel Mare, Cartea a III-a, 18 -20, Colecția P.S.B., vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1991, pp. 132-135.
[8] „Iar după trecerea celor patru sute treizeci de ani (de robie) a ieşit toată oștirea Domnului din pământul Egiptului, noaptea. Aceasta a fost noaptea de priveghere pentru Domnul ca prăznuire pentru scoaterea lor din țara Egiptului și pe această noapte de priveghere pentru Domnul o vor păzi toți fiii lui Israel din neam în neam” (Ieșire 12: 41-42).
[9] „Căci voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai nopții, nici ai întunericului.[...] Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji”(I Tesaloniceni 5: 5;8)
[10] „Aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”(Psalmul 117: 24).
«PASCAL CALENDAR» conceived by Lucian GRIGORE © 2021 is licensed under CC BY-NC-ND 4.0