CONSIDERENTE DE NATURĂ ȘTIINȚIFICĂ ȘI TEOLOGICĂ REFERITORE LA MECANICA SISTEMULUI NOSTRU SOLAR
Pentru a vorbi despre calendar este necesar să cunoaștem suficient de bine cum funcționează mecanica cerească și să adaptăm corect universul nostru liturgic, precum și cunoștințele noastre exegetice și dogmatice la sensurile ce se pot pune în legătură cu această parabolă mirifică a cerului, dincolo de care Dumnezeu ne vorbește. Moralmente înțelegând, nu este potrivit cuiva a avea o opinie legată de ordinea calendaristică în condițiile în care nu ar ști nimic despre cum funcționează sistemul nostru solar. Aceasta pentru că, prea adesea, au avut un cuvânt greu, chiar și în istoria recentă a acestei teme, oameni care în cheie etnografică imaginau diverse „dogme” obscurantiste legate de calendar: fie că Pământul ar fi un platou de verdețuri plutitoare pe calea Sâmbetei, fie că mersul vremii - adică meteorologia - ar dicta răstimpurile după cum ar apărea și s-ar strânge recoltele, fie că Soarele ar fi un crai care se mânie din răstimp în răstimp și se ascunde de oameni, fie că buricul Pământului ar fi undeva la Păcuiul lui Soare. Un fapt este limpede: dacă lăsăm astfel de premise folclorice să acapareze universul de cunoaștere al unora dintre creștinii care dogmatizează situația calendarului, aceștia nu vor putea ajunge mai departe de concluzia că Paștile s-ar cuveni ținut după cum cântă cucu în negura minții.
Când vrem a vorbi despre calendar, ne propunem, de altminteri, să vedem neînduplecat cu ochii unei cunoașteri limpezi dispunerea pe cer a unor forțe inimaginabile care au sens și traiectorie. Locul Pământului nostru în univers nici pe departe nu este unul central. Nici măcar Soarele nu are un loc central. Sistemul nostru solar se situează în interiorul galaxiei numite Calea Lactee la o rază de aproximativ 27.000 de ani lumină distanță față de Centrul Galactic, pe marginea interioară a Brațului Orion. Calea Lactee apare sub forma unei fâșii noroase, slab luminate, ce traversează cerul nopții de o parte spre alta. Pentru a înțelege aceste mega-proporții, trebuie să știm că distanțele în Univers sunt de miliarde de miliarde de kilometri sau mai exact, miliarde de ani lumină. Un an lumină măsoară aproximativ 9.500 miliarde de km, adică distanța parcursă de o rază de lumină în vid, timp de un an tropic solar. Având în componența sa până la 400 de miliarde de stele (sori precum soarele nostru, de mai mică sau de mai mare mărime) și peste 100 de miliarde de planete (vizibile – având, deci, proprietatea să reflecte lumina propriilor stele), norul nostru galactic, văzut din afara sa, seamănă cu un vârtej de fum aplatizat, care măsoară în diametru între 87.400 ± 3.590 ani lumină și în grosime în jur de 1.000 ani lumină. Cercetările recente au evidențiat faptul că în proporție covârșitoare (o proporție de circa 90%) masa Căii Lactee este invizibilă pentru instrumentele de observare optică, radio sau spectrometrică, din cauza colapsării la nivelul acesteia a radiației electromagnetice.
La rândul ei, Calea Lactee face parte dintr-o aglomerare care conține circa 30 de galaxii. În acest grup, galaxia noastră și galaxia Andromeda sunt cele mai impunătoare, celelalte constelații fiind în majoritate mai mici și de formă neregulată. Întregul roi de galaxii în care ne aflăm se întinde până la distanța de 6 milioane de ani lumină. Pentru a merge mai departe, vom aminti faptul că cercetarea modernă estimează existența în Univers a unui număr de peste 100 de miliarde de galaxii, fiecare dintre acestea angrenând în vortexurile lor, în medie, o sută de miliarde de stele. Dimensiunile acestor galaxii sunt variabile, de la câteva milioane de stele, la câteva mii de miliarde arondate galaxiilor gigantice.
Întorcându-ne la Calea Lactee, trebuie spus că în centrul discului galactic, bulbul central al acestuia irizează materie stelară, radiații și praf de o parte și de alta a discului până la o grosime de 15.000 ani lumină. Prin anumite metode de măsurare a radiației, nu de foarte mult timp, s-a confirmat prezența în miezul acestui bulb a unei găuri negre supermasivă, de 4.100 (± 0.034) milioane de mase solare, care ocupă locul central și spre care gravitează toate corpurile din cuprinsul galaxiei. Până acum 50 de ani nu se știa faptul că există planete dincolo de sistemul nostru solar, și până la începutul anilor ‘20 Universul cunoscut de noi se limita puțin dincolo de galaxia noastră, aceasta din pricina faptului că nu aveam instrumente de investigare optică sau radio dincolo de 200.000 de ani lumină mai departe. Astronomul Edwin Hubble este cel care localizează galaxia Andromeda din vecinătatea Căii Lactee. Despre aceasta, anterior se presupunea că este doar o nebuloasă inclusă propriului nostru sistem galactic. Prin această descoperire a lui Hubble se inaugurează, de fapt, astronomia extragalactică.
Domeniul cercetărilor extragalactice este unul tânăr, fapt ce pune încă probleme privitoare la natura universului măsurabil. S-au emis mai multe ipoteze privitoare la natura universului: univers deschis: care ar conține o cantitate mică de materie și care se află în continuă expansiune; univers închis: care conține o mare cantitate de materie, a cărei gravitație va stopa expansiunea și va genera fenomenul de contractare până la colaps; și universul oscilant: în care fiecare colaps universal va recidiva în sincope reactive care vor perpetua în buclă mărirea și contractarea universală. Aceste teorii demonstrează faptul că încă specialiștii nu au ajuns la o concluzie certă.
Așa stând lucrurile nu trebuie să ne mire faptul că în vechime, fără instrumentele noastre de cercetare de acum, anumiți astronomi au emis teorii diverse privitoare la centralitatea universală. Astfel alexandrinul Klaudios Ptolemaios (87 d.Hr. – 165 d.Hr.), astronom, matematician și geograf grec din epoca elenistică a stăpânirii romane în Egiptul antic, scrie un tratat Megiste Syntaxis (Marele Tratat), cunoscut, de fapt, sub numele Almageste, în care susține că Pământul stă fix în centrul Universului. Ptolemeu va sintetiza teoria sa geocentristă, numită Sistemul Ptolemeic, în temeiul exploatării observațiilor unui alt astronom important al antichității, Hipparchus din Niceea (190 î.Hr. 120 î.Hr.) care susținea că Soarele se învârtește în jurul Pământului, pornind de la sesizarea empirică a acestui fenomen. Teoria geocentristă va domina cunoașterea astronomică multă vreme, până chiar spre secolul al XVI-lea. Această teorie face saltul de la astronomia speculativă, care era impregnată de o cunoaștere astrologică, spre astronomia științifică, și va fi preluată de reprezentanții culturii științifice ai acestui interval de timp.
Nu poate fi surprinzător nici faptul că anumiți Părinți ai Bisericii, întemeindu-se pe probitatea științelor timpului, au făcut recurs în scrierile lor la o astfel de teorie. Este chiar cazul Sfântul Vasile cel Mare care împărtășește în Omiliile la Hexaimeron părerea ptolemeică legată de faptul că „locul pe care Pământul îl ocupă în centrul universului, îl face să rămână neapărat nemișcat, pentru că distanța egală, pe care o are din toate părțile de jur împrejurul lui, îi face cu neputință înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul Universului, - scrie mai departe - pe care Pământul îl ocupă, [...] este locul lui firesc și necesar. [...] Corpurilor grele le este proprie mișcarea înspre jos; iar josul, așa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă Pământul nici într-o parte, nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc„[1]. Trebuie avută în vedere aici viziunea empiristă a acelui observator care poate aduce în proiectul revelat proiecții personale ale propriilor observații cu ochiul liber. Un raționament personal bazat pe observație ar putea să mă ducă spre afirmația că Soarele este mai mic decât Pământul, eventual decât Luna, de vreme ce exact asta văd cu ochiul liber. O altă teorie, cea heliocentrică, privitoare la faptul că în centrul Universului s-ar afla Soarele, de data aceasta, este și mai veche decât geocentrismul. Ea aparține astronomului și matematicianului grec Aristarh din Samos (310 î.Hr. -230 î.Hr.). Heliocentrismul afirmă faptul că Soarele este în centrul Sistemului solar, iar planetele, inclusiv Pământul, se învârtesc în jurul acestuia. Această teorie era cu mult mai aproape de adevărul științific, deși nu avea cuprinderea explicită de astăzi. Cu toate acestea, teoria heliocentrică a fost ridiculizată în istorie vreme de mai bine de 1300 de ani, până la momentul când avea să fie recunoscută, demonstrată și confirmată de alți trei titani ai matematicii și astronomiei: Nicolaus Copernic (1473 - 1543), Johannes Kepler (1571 - 1630) și GalileoGalilei (1564 - 1642).
Sfinții Părinți aveau păreri diferite cu privire la ce anume sălășluiește în centrul Universului vizibil. Chiar fratele după trup al Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, în Cuvântul apologetic la Hexaimeron, pare să fie de partea teoriei heliocentriste, deși exprimă cu destulă diplomație aceasta, pentru a nu zădărnici lucrarea fratelui său. În debutul cuvântului mărturisește că nu dorește a se împotrivi cumva strădaniei Marelui Vasile: „Dar, în definitiv cum s-ar putea compara răsadul firav al cugetărilor mele cu copacul unor gândiri atât de înalte și de adânci? Cred că [...] n-aș putea îndrăzni să încerc vreodată să mă împotrivesc strădaniei, pe care a dovedit-o părintele și dascălul nostru Vasile!„ [2].
Din același motiv, pentru a nu da impresia că ofensează printr-o părere contrară, în aceeași lucrare se smerește afirmând următoarele:„Dacă se va fi strecurat vreo lipsă în cele ce am spus, n-ar fi nici o supărare dacă frăția ta, sau oricare dintre cititori, ar aduce îndreptările de lipsă. Căci nici jertfa celor doi oboli ai văduvei n-a oprit dania celor bogați[...]„[3].
Privitor la heliocentrism, în opoziție cu Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa avea să spună: „Acestea și altele de felul lor sunt cele spre care privind îl apucă pe om amețeala când își vede neputincioșia cugetului, pentru că nu-și poate explica [...] cum a fost cu putință ca nesfârșite fiind depărtările dintre sferele cerești și lumea de pe Pământ, marea înțelepciune a lui Dumnezeu a știut așeza Soarele tocmai în mijlocul universului[...]„[4].
Este limpede că Sfântul Grigorie de Nyssa aparținea altei formații intelectuale și se folosea de o cunoaștere venită pe filiera celor care susțineau teoria heliocentristă, a astronomului Aristarh din Samos. Privitor la aceste păreri deosebitoare, va trebui să înțelegem că aprecierile cu caracter științific exprimate de anumiți Părinți ai Bisericii nu reprezintă un dat revelat, ci reflectă gradul de integrare al culturii timpului. În cercetările noastre privind Pascalia și Compututile Pascale va trebui să facem exact același tip de distincție între ce anume reprezintă revelație în scrierile Sfinților Părinți și care părți se referă la integrarea culturii timpului lor. Iar acest fapt este suficient de simplu. Afirmațiile cu caracter științific vor fi probate pe baza evidențelor științifice. Cât privește interpretările și herminiile date creației din perspectivă teologică, precum și celelalte aprecieri de substanță dogmatică, acestea se probează cu temeiul dogmelor Bisericii primite în consens.
Cu referire la aceasta ieromonahul Serafim Rose afirma un fapt deosebit de valoros și îndrăzneț în același timp, un fapt care poate constitui criteriul de gestionare a documentării în munca noastră de cercetare. El are avântul de a recunoaște că: „Sfinții Părinți cunoșteau mai puțin despre alcătuirea universului decât știm noi acum [...]. Scripturile și Părinții privesc întotdeauna lucrurile așa cum se văd ele de pe Pământ„[5].
Această afirmație, la o primă lectură, ne-ar duce cu gândul că ieromonahul, într-o suficient de mare ușurătate, pur și simplu dovedește că nu înțelege implicațiile faptului de a știrbi autoritatea și probitatea Sfinților în domeniul cunoașterii naturale a lucrurilor. «Este o ofensă!», ar exclama mulți dintre zeloții de azi și de mâine ai bisericilor. Totuși, trebuie să vedem faptul că ieromonahul Serafim Rose, pe numele său de mirean Eugene Dennis Rose (1934 -1982), călugăr ortodox din America, cu origine norvegiană, este considerat un părinte adânc ancorat în teologia Sfinților Părinți, un nume respectat, ba chiar venerat în anumite cercuri cultural-teologice. Ucenic al Sfântului Ioan Maximovici, trăitor al unei tradiții ortodoxe vii, a fost atras de frumusețea Ortodoxiei și s-a dovedit a fi întru totul răpit de profunzimea teologiei. Serafim Rose, convertitul perpetuu al unei lucidități a credinței, scriitor, orator, de mare râvnă și pricepere în lucrare, a fost un om de o trăire exemplară, dedicat studiului și rugăciunii. Prin eforturile depuse, a dovedit că ține la tradiția neștirbită a Biserici, scrierile și conferințele sale având un deosebit răsunet nu doar în America, ci și în Europa, în Marea Britanie, România, Grecia, și în alte părți ale lumii, chiar și în Rusia. Așadar, a pune la îndoială cuvântul ieromonahului Serafin Rose pare a fi un fapt cu totul îngreunat de probitatea sa evidentă. Cum să înțelegem deci, cuvântul acesta?
Să vedem, dar, ce anume au spus fiecare dintre sfinții mai sus amintiți: Sfântul Vasile cel Mare zice că Dumnezeu a așezat în centrul Universului Pământul, pentru a da cumva întâietate rostului omenesc în creație; vreme în care fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, spune că Dumnezeu a așezat în centrul Universului Soarele, pentru a da întâietate rolului pe care Soarele îl are în viața noastră, de purtător al luminii și căldurii fără de care cele de pe Pământ, care n-ar putea trece de starea celei de-a doua zile a creației în alte condiții. Putem spune că din punct de vedere teologic ambii au dreptate, părerile lor nefiind contrare, ci complementare. Dacă reflectăm mai adânc, această complementaritate se poate vedea nu doar în sens teologic, ci și științific. Asta pentru că dacă privești de pe Pământ, înțelegi lucrurile din punctul de vedere al celui ce observă mișcarea și complexitatea fenomenelor din unghiul de vedere al observatorului de pe Pământ. Dacă însă, ieși în afara Pământului cu instrumente de observare, precum sunt sondele spațiale trimise în ultima jumătate de secol: Pioneer, Voyager, Galileo, Magellan, Ulysses, Cassini, Viking, Pathfinder, Clementine sau cu celebrul telescop spațial Hubble, lucrurile se schimbă radical.
Să ne imaginăm că aveam două trenuri staționate unul lângă celălalt pe linii paralele foarte apropiate. Momentul când unul dintre ele ar începe să se deplaseze spre înainte, ar crea iluzia călătorilor aflați în celălalt tren că de fapt trenul lor se deplasează spre înapoi. Cred că fiecare dintre cei ce au călătorit cu trenul, au întâlnit o astfel de situație. Așadar, receptarea unor fenomene pe baza unui set de date pe care le primim prin natura bagajului cultural, poate suferi anumite nuanțe. Timpul dovedește că o percepție insuficient explorată astăzi poate fi infirmată mâine. Aria cunoașterii este dinamică. Trebuie mai întâi să se retragă din decor «trenul» care tocmai începuse să ruleze, ca ochiul observatorului din trenul de alături să primească referința că de fapt nu vehiculul lor a plecat, ci celălalt. Pentru a decela corect situația, câmpul vizual are nevoie de un punct de referință, acel punct de sprijin al lui Arhimede, ca referențial al unei percepții solide.
Având în vedere că referențialul de la care și în funcție de care judecau lucrurile – chiar pe cele din sfera fenomenului natural, nu era un punct de sprijin material, ci unul duhovnicesc, trebuie să înțelegem viziunile complementare ale Sfinților așa după cum sunt așezate ele în acest context de observabilitate. Atunci când vine vorba să luăm drept referință științifică o sentință morală, o apreciere sau o îndrumare spirituală, lucrurile se schimbă. Acele referințe de ordin moral și teologic sunt deja un teritoriu stabil la Sfinții Părinți întrucât ele se statornicesc în ceea ce ni s-a revelat, ca revelație sigură. Iată ce zice Serafim Rose mai cuprinzător și mai lămuritor despre acest fapt:
„Voi enunța aici un adevăr elementar: știința modernă, când se ocupă de faptele științifice, «știe», de obicei, mai mult decât Sfinții Părinți, iar Sfinții Părinți pot greși cu ușurință în ce privește faptele științifice [aceasta în funcție de naturala cunoaștere aflată în referință la timpul lor[6]]; nu fapte [sentințe, concluzii, soluții, calcule] științifice căutăm noi la Sfinții Părinți, ci adevărata teologie și adevărata filosofie întemeiată pe teologie”[7].
Mai observăm în legătură cu acest fapt că Biserica Ortodoxă niciodată nu a pus calitatea infailibilității (capacitatea de a nu greși) pe seama unui om, sau pe seama unui organism de autoritate unipersonală. Calitatea infailibilității este a întregii Biserici Ortodoxe de peste tot și din toate timpurile. De aceea doar frământările și mai cu seamă răspunsurile (soluțiile) ortodoxe la aceste frământări teologice de peste timp s-au dovedit a fi de un dinamism infailibil, întrucât din acestea a ieșit curat ca Lumina zilei Adevărul de credință ortodox. Pentru aflarea, șlefuirea și înțelegerea acestui Adevăr de credință, Sfinți precum Vasile cel Mare sau Grigorie de Nyssa, și alții mulți pe care îi vom cita în acest studiu, au avut un rol covârșitor. Așadar, în căutările noastre, vom cerceta mai cu seamă înțelesurile cele duhovnicești ale Părinților de atunci, pe care le vom pune în lumina științei de azi. Cred că acesta este rostul și aceasta este chemarea fiecărei generații din Biserică: să găsească cea mai bună expresie de a aplica în viața trăită la înălțimea cunoașterii fiecărui timp, rigoarea cea duhovnicească a unor înțelesuri sfinte pe care le-au văzut Părinții în vremea lor.
Iată ce zice același Mare Sfânt Vasile: „Vom descoperi aici că termenul «adevăr» înseamnă două lucruri: unul - adevărul care ajută la mântuire, care se desăvârșește în inima omului [...], adică înțelegerea privitoare la viața cea fericită [ancorată în veșnicie]; altul cunoașterea sănătoasă pe care o putem avea despre orice lucru care privește viața [materială] de aici [...]. Iar dacă omul vrednic nu cunoaște adevărul cu privire la realitatea materială a vieții, atunci lucrul acesta nu-i va fi o piedică în drumul spre cele de mai sus. Căci dacă nu cunoaștem mai adevărat câte stadii are Pământul sau marea, câte stele se mișcă și cât de mult întrece în viteză o stea pe alta, ei bine, nimic din toate astea nu ne împiedică să dobândim (mântuirea, desăvârșirea și) fericirea făgăduită„[8].
Cu smerenie mai bună, ne întoarcem acum la ceea ce spune știința timpului nostru despre cele ce se văd pe firmamentul lumii. Recunoaștem cu reverență față de cercetările trecutului că oamenii acelor timpuri ajunseseră la vârful celei mai înalte cunoașteri a vremii lor. Este surprinzător să vedem în scrierile Sfinților o serie de mărturii și observații cosmologice care sunt perfect valabile și astăzi. A fost de-a dreptul surprinzător să înțelegem că în acele secole, în care circulau diverse teorii despre faptul că Pământul ar fi plat, asemenea unui taler, un Sfânt precum Grigorie de Nyssa vine și spune în completarea aprecierii sale despre «Soarele cel static»: „Dar cine nu cunoaște mișcarea Soarelui, că făcându-și drumul de la răsărit spre miazăzi, se apleacă spre Apus? Iar forma Pământului fiind sferică, precum spun cei care cunosc aceasta, când este luminat într-o parte, numaidecât se întunecă în cealaltă, adică în partea opusă, umbrindu-se prin piedica ce o opune luminii mijlocul”[9].
Putem afirma că fraza aceasta este cu adevărat suma cunoașterii mecanicii cerești a acelui timp, încât se recunoaște nu doar că Soarele este cel așezat în miezul sistemului de referință, așa precum arătam în cele de mai sus, când vorbeam despre heliocentrism, ci recunoaște un fapt mai profund, pe care abia știința astronomică modernă l-a descoperit de la Copernic încoace: anume că Soarele nu stă pe loc, ci el însuși gravitează, cu întreg sistemul solar, în jurul Căii Lactee. Și un alt fapt, demn de luat în vedere, este acela că Sfântul Grigorie de Nyssa, la nivelul cunoașterii științifice a acelui timp, când încă nu se inventaseră instrumente optice de înaltă rezoluție și nici nu fuseseră trimise sonde de observare în spațiul extraatmosferic, a afirmat un adevăr științific pe care mulți dintre oamenii timpului său, și chiar câțiva dintre cei de astăzi, mai întârziați desigur, îl negă cu vehemență: faptul că pământul este o geosferă!
În timpurile de acum se cunoaște faptul că Soarele nostru este așezat pe unul dintre brațele galactice ale Căii Lactee. Se știe că Luna apare mai târziu decât Pământul din coliziunea Pământului cu o planetă (Tiamat) pulverizată în centura de asteroizi dintre orbitele planetelor Marte și Jupiter.
Cercetările au arătat apoi faptul că galaxiile Andromeda și Calea Lactee s-au ciocnit cândva, acum 10 miliarde de ani. Ele s-au depărtat o vreme, acum însă se află în bucla de revenire. Este vorba de o înșurubare a uneia prin eliptica celeilalte. Chiar la acest moment ele călătoresc una spre alta cu viteza de aproximativ 432.000 km/h (120 km/s), variabilă în funcție de unghiul de atac al elipticilor (înfășurate) ale celor două. Într-un final vor colapsa (se vor uni) într-una singură peste aproximativ 2,5 miliarde de ani. Despre acel moment sau despre o coliziune (neprecizată) care se va consuma la nivel galactic se vorbește în Sfânta Scriptură în acești termeni: „Cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin” (Isaia 34, 4); „Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (2 Petru 3, 10); „vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi a valurilor” (Luca 21, 25). Momentul acesta nu poate fi previzionat cu precizie. Poate apărea oricând în calea celor două sisteme un al treilea factor de aceeași anvergură care să grăbească cu mii sau zeci de mii de ani o altă neprevăzută coliziune. Limitele până unde putem noi zări în univers sunt infime.
Soarele nostru a măturat în prima coliziune dintre Andromeda și Calea Lactee o imensă materie cosmică, imprimând tuturor corpurilor luate in cale un sens de rotație pe eliptică. Însăși existența acelei coliziuni și preconizata revenire la ceea ce a fost demonstrează faptul că evenimentele celeste sunt dispuse pe un sens de rotație care se învăluiesc în bucle de timp. Astrul nostru, care târa după sine un conglomerat propriu în care se aflau majoritatea planetelor actuale, a întâlnit în zona de impact un alt conglomerat de corpuri cerești care se comportau absolut diferit de corpurile aduse de el. Cel mai puternic argument privitor la această coliziune este faptul că în sistemul nostru solar există corpuri cerești care au mișcare retrogradă (mișcare împotriva acelor de ceasornic: în categoria acestora intră Venus, Uranus, Pluto, Triton - satelit al lui Neptun, precum și Cometa Halley); și corpuri cerești cu mișcare progradă, în sens trigonometric - așa cum este Pământul și toate celelalte planete și corpuri. Se opinează că cele cu mișcare retrogradă se aflau deja aici, iar cele cu mișcare progradă au fost măturate (impregnate gravitațional) adică aduse aici de Soarele nostru ejectat din Andromeda. Acest aspect este descris în Sfânta Scriptură la Facere, acolo unde se spune că mai înainte de Soare a fost Pământul, iar Soarele a fost adus pe cerul Pământului în ziua a patra.
Posibil ca Pământul (care era cu mult mai mare decât cel de astăzi) să nu fi venit aici de-odată cu Soarele, ci prin coliziunea cu Luna - care și ea, la rându-i, era cu mult mai mare (și ale cărei structuri geologice, s-a dovedit, că ar fi crescut absolut diferit de temperaturile la care a evoluat Terra). Despre Lună se crede că ar fost propulsată în aria gravitațională solară în urma unei unde de șoc rezultate în urma exploziei unei supernove. Așa ar fi apărut ansamblul Pământ - Lună într-un scenariu care ar fi presupus ă lase în urmă centura de asteroizi situată între orbitele planetelor Marte și Jupiter. Coliziunea aceasta ar fi avut o puternică amprentă pla nivelul scoarței terestre, pe partea Oceanului Pacific. Presupunerea că Luna ar fi fost acel corp ceresc care ar fi șters planetoidul nostru, imprimându-i un sens invers de rotație leagă acest fapt de ideea rămânerii satelitului natural în geostaționarul proxim al Terrei în acest cuplaj, ca un pendul menit să frânează înaintarea noastră prea repede pe orbita ecliptica Soarelui, la vitezele și distanțele propice înfloririi rosturilor vieții aici.
Totul este un miracol. Miracolul suprem. O astfel de realitate este zugrăvită în cuvintele simple ale Cărții Facerii unde se spune că înainte de a fi Soarele și Luna în acest ansamblu a fost Pământul. Mai întâi Luna, apoi Soarele au fost aduse aici în ziua „a patra” a Facerii. Tabloul acesta este unul privit din punctul nostru de reper, adică dinspre Pământ încolo. Asta nu înseamnă că, geologic vorbind, Pământul ar fi mai vechi. El ocupă o poziție antecedentă Soarelui în acest sistem, dar nu este mai vechi decât Soarele.
Soarele care se înșurubează cu tot cu planetele sale într-o eliptică proprie, circumscrisă unei imense bule heliosferice, la rândul său gravitează în brațul Orion al Căii Lactee. Această bulă nu este chiar una sferică, ci un ușor alungită. Arată ca o lacrimă orientată pe sensul de mers al ecuatorului galactic. Ceea ce înseamnă că ea înaintează în viteză, lăsându-și dinapoia sa coada. Dar Soarele nostru se mișcă în interiorul bulei heliosferice trecând în înșurubarea sa pe ecliptică, fie deasupra, fie dedesubtul ecuatorului galactic. Această trecere dintr-o parte în alta a ecuatorului galactic face ca eclipticile tuturor planetelor din sistemul său de referință să fie elicoidale, puțin alungite, și nu circulare. Aceasta dacă privim perpendicular pe sensul de înaintare vectorială, dar nu doar atât. Întreg ansamblul descrie o spirală descentrată - periheliul și afeliul constituind limitele, adică marginea internă (periheliu) și cea externă (afeliu) a vortexului realizat în bula heliosferică.
Tabloul galactic al Căii Lactee Situat la aproximativ 27.000 de ani lumină de centrul galaxiei, Soarele orbitează oscilatoriu deasupra și dedesubtul meridianului galactic la o viteză de aproximativ 217 km pe secundă, târând după sine planetele propriului sistem într-o mișcare turbionară [astronomy.com]
Practic înșurubarea aceasta in interiorul bulei (lacrimei) descrie o ecliptică completă la capătul a 51.840 de ani tereștri. La fiecare 25.920 ani tereștri Soarele se aliniază cu ecuatorul galaxiei noastre. Are apoi loc o călătorie în ascendent pe spira superioară ecuatorului galactic până la limita a 300 de ani lumină deasupra discului Căii Lactee, după care la finele altor 25.920 se regăsește iarăși la nivelul ecuatorului galactic urmând bucla descendentă a spirei până la limita a 300 de ani lumină sub discul galactic. Această trecere din ascendent în descendent și invers - în interiorul bulei heliosferice - se încheie odată la 51.840 de ani tereștri. Bula heliosferică care înaintează odată cu Brațul Orion al Căii Lactee la o viteză de 217 Km/s, încheie o rotație completă în jurul centrului galactic în 248,8 milioane de ani tereștri.
În timpul unei revoluții complete a sistemului solar în jurul centrului galactic, Soarele, cu tot sistemul său de balans, realizează 4800 de spire ascendente/descendente de câte 51.840 de ani fiecare. Asta înseamnă că cele 4800 de spire ecliptice complete încheie un periplu complet în jurul centrului galactic la finele a 248.832.000 ani. La rândul ei, Calea Lactee în ansamblu este o masă turbionară care se deplasează în interiorul roiului hipergalactic cu o viteză de 600 km/s în raport cu cadrele de referință extragalactice. Pe sensul galactic de deplasare, sistemul nostru solar înregistrează în interiorul turbionului galactic un efect cumulat de accelerare de peste 817 km/s față de cadrele de referință extragalactice, iar pe sensul retrograd deplasării galactice (de ansamblu) înregistrează efectul decelerării, față de aceleași cadre, până la limita de 383 km/s. Acest tip de rezonanță turbionară, în valuri, întreține la nivelul subsistemelor proprii, precum ar fi sistemul nostru Solar, ecoul acelor forțe care reverberează până la nivelul planetar, sub forma efectului de Analemma, despre care vom vorbi în capitolul următor. Acest efect se va resimți, însă, în toate modelele care fundamentează viul, până chiar la nivelul spirelor ADN-ului uman. Înțelegem că existența este vibrație și este ecou. Iar acest fapt se resimte în întreaga creație.
Din acest motiv vom prelua modelul analemmic în proiectarea arhitecturii imerologice anuale. Analemma constituie, în opinia noastră, premisa de la care purcedem în intenția de a construi și fundamenta un nou concept asupra cronologiei, în măsură să situeze anual Sărbătoarea Paștilor în cea de-a doua Duminică a lui Aprilie, la dată fixă (neschimbătoare), anume – la data la care s-a petrecut Învierea Domnului la Anul 33.
Intenția noastră este aceea de a ancora structura calendaristică în realitatea indiciilor mecanicii cerești, care – privitor la acest domeniu al imerologiei – constituie pentru umanitate unica ei sursă de inspirație revelată a timpului. Așadar, arhitectura calendarului ar avea în vedere întâi de toate să evidențieze ritmul cu care semnificațiile temporale se ancorează în viața noastră și apoi ar asuma preocuparea de a permanentiza facilitata unei rezonanțe ciclice în viața umanității. Dincolo de ritmul anual care ne situează de o parte și de alta a axei ecuației timpului, cu zile și nopți crescătoare sau descrescătoare, calendarul se determină în baza cuantificării acestei mișcări complexe a planetei Pământ cu toate combinațiile de factori: mișcarea de rotație în jurul propriei axe, mișcarea de revoluție pe ecliptica solară, mișcarea de precesie a punctelor echinocțiale – sub influența atracției Soarelui și a Lunii – mișcarea de nutație (rotire circulară oscilatorie a axei polilor magnetici), ba chiar urcarea și coborârea turbionară a întregului sistem solar pe meridianul galactic – la intervale milenare – acestea toate reprezentând un itinerar de o largă anvergură, la care se adaugă diverseefecte aleatorii ce presupun interferarea unor sisteme de forțe adiacente sistemului, intersectarea cu traiectorii ale unorgrupuri de asteroizi semnificativi, cu traiectorii ale unor comete etc. Dincolo de neprevăzutul unor situații care ar putea perturba deplasarea la proporții galactice a sistemului nostru solar în interiorul turbionului numit Calea Lactee, înțelegem că acestui ansamblu Soare-Pământ-Lună i se circumscrie o funcție imerală intrinsecă, fără de care nu ar putea exista noțiunea de timp cronologic: ritmul nictemeral (zi / noapte).
Geniul acestui mecanism computațional, în spatele căruia se ascund informații numerice menite să instituie la scară universală diverse stadii de poziționare și asamblare imagistică a grupurilor de astre, în funcție de care observatorul uman își configurează reperele, se află în concepția unui Design Ceresc extrem de complex al cărui Autor nu poate fi altul decât însuși Dumnezeu.
Armonia și ciclicitatea ritmurilor aduc prin ele însele dovada lucrării unei rațiuniextreme care controlează totul de la nivel milimicronic la nivel galactic și hipergalactic. Este un fapt nu doar îngăduit, ci un fapt binecuvântat, efortul științei de a înțelege și de a decodifica ritmurile acestei rațiuni complexe care ține totul în lucrare.
Așa precum există o analemma (o ecuație a timpului) cu referire la precesiile echinocțiale anuale, tot așa există o analemmă a precesiilor galactice. Ecuației timpului se aplică nu doar la nivel de An Tropic Solar, ci la întreg sistemul tropic, pe distanțe de milenii. Adică Anul Tropic Solar crește si descrește exact cu aceeași proporție a ecuației timpului, însă la nivel galactic valorile sunt imperceptibile. Dacă în cazul zilei, diferența intre timpul mediu astronomic și cel real crește și descrește cu c.ca 15 min +/- pe an, în cazul unui ciclu heliosferic complet (de 51.840 ani) avem o creștere și o descreștere de c.ca 0.0000015 zile pe mileniu (adică o fluctuație de 0.000000053380042664746527 zile de la an la an). Prima referință reprezintă ecuația timpului în cadrul unui an tropic solar, cea de-a doua este ecuația timpului într-un ciclu heliosferic de 51.840 ani. Pentru a realiza o sincronizare perfectă adecvată creșterii și descreșterii duratei Anului Tropic Solar, va trebui să luăm în calcul aceste valori prezentate aici care dovedesc faptul că evoluția sistemului se înscrie într-o recurentă spirală a timpului.
Pornind de la aceste realități care se referă la acest angrenaj cosmic care antrenează Terra într-un adevărat iureș, înțelegem cât de dificil pate fi a vorbi despre sincronicitatea diverselor puncte de referință față de poziția Soarelui și a Lunii. Pentru a afla distanța pe care Pământul o parcurge spațial în călătoria sa de o zi, înmulțim numărul de secunde dintr-o zi terestră (86.400 s) cu numărul de kilometri pe care îi parcurge într-o secundă întregul nostru sistemul solar (217) în relație cu cei pe care îi parcurge galaxia însăși față de reperele extragalactice (600 km. în sens prograd, respectiv 383 km. în sens retrograd). Aflăm așadar că, pe sensul galactic prograd, Terra parcurge zilnic o inimaginabilă cursă care măsoară nu mai puțin de 70,58 milioane de kilometri, în vreme ce, în sens retrograd înregistrează deplasarea cu peste 33 de milioane de kilometri față de reperele extragalactice.
Am amintit aceasta pentru a putea să ne reprezentăm întrucâtva uriașa proporție a Spațiului, cu tot ceea ce presupune o astfel de reprezentare. Sunt corpuri cerești pe lângă care trecem în acest iureș. Este o mare minune că daunele întâlnirii geosferei terestre cu alte corpuri din spațiu sunt pur nesemnificative. Motivul pentru care nu ne întâlnim cu niciun corp celest de mărime semnificativă nu poate fi altul decât existența Proniei Dumnezeiești care ne apără. Pe de altă parte, trebuie precizat că, sistemul creat să ne apere este reprezentat de către existența Soarelui în vârful de atac al acestui parcurs. Soarele baleiază orice obstacol în traiectoria lui, pe direcția ecuatorului galactic, mistuind în el absolut toată materia întâlnită în cale. În urma lui vin planetele, adică plutonul de planete între care, după Mercur și Venus, a treia planetă de după Soare este Terra. De fapt, în acest iureș, noi suntem, practic, „pitiți” după Soare! În această călătorie galactică pe care, fără să sesizăm, înaintăm cu viteze uluitoare, purtăm în câmpul nostru gravitațional sora cea mică și oarbă: Luna, care nu are lumină proprie. Mișcarea Lunii în jurul axei sale este pusă în relație gravitațională cu Pământul, de-aceea apare spre Pământ cu aceeași față totdeauna. Ceea ce vedem la Lună este ceea ce Soarelene poate arăta pe suprafața acesteia în care se oglindește. Fără Soare, Luna ar fi o pată de întuneric, o oglindă stinsă. Aceasta întrucât Luna nu este un corp cu lumină proprie, ci un corp celest care reflectă lumină.
A insista să credem că în acest iureș imens putem avea de-a face cu sincronicitatea aproximată la măsura multiplicării lui 19 prin 28 este la această oră o copilărie. Confluența ciclurilor solare de 19 ani cu cele lunare de 28 nu se realizează nicidecum așa precum s-a crezut. Nu există un maxim perfect de combinații între cele două cicluri care să dea în răstimpuri tabele repetabile la fiecare 532 de ani. Aceasta pentru că nu putem vorbi despre distanțe perfect egale care să măsoare 19 sau 28 de ani. Aceste răstimpuri de coincidență sunt cu mult, cu foarte mult mai mari, la scară galactică, după cum am arătat mai devreme. A dori să găsești un ciclu care să se repete la modul perfect, în unități de milisecunde, nu se va întâmpla niciodată. De ce? Pentru că spirele acestor elicoide temporale nu sunt dispuse tubular, ci conic, având a închide și deschide permanent unghiurile de atac într-un permanent flux și reflux care seamănă unei respirații. Asta înseamnă că spațiul este oscilatoriu precum o masă gelatinoasă atinsă mecanic, care păstrează efectul reverberării, de o parte dilatându-se, iar de cealaltă parte contractându-se permanent. Spațiul, așadar, apare ca un mediu elastic, ca ecou permanent, o reverberare a voinței dintru început a lui Dumnezeu de a pune în fapt existența după rânduiala și legitățile Rațiunilor Sale pentru Lume. Din unghiul nostru de observare, la acest moment, savanții au certificat ipoteza că Spațiul se dilată – fapt dovedit de experimentele din Fizică referitoare la deplasarea spectrului luminii spre roșu[10]. Potrivit altor experimente și măsurători, s-a afirmat că există posibilitatea ca întreg universul, sau părți din el, să pulseze în creșteri și descreșteri ritmice precum un organism viu, ori precum valurile unui ocean, în modul descris mai devreme când ne-am referit la starea materiei gelatinoase. O masă de acest fel ar avea acea flexibilitate încât, dacă este apăsată de o parte, scade acolo, dar urcă de cealaltă parte, vibrând înainte și înapoi într-o rezonanță specifică. De-aceea, a încerca să prinzi în tipare temporale mici perpetuarea unui imens ev temporal flexibil, unul care „respiră” astfel, este ca și cum un croitor ar pleca de la axioma indestructibilă a faptului că notițele sale rămase de la precedenta lucrare a costumului unui puber ar trebui să se potrivească întocmai situației când respectivul ar fi ajuns bărbat în putere. Din acest punct de vedere, opinia noastră este că nu se poate vorbi despre Tabele pascale perpetue și nici despre Calendare perpetue, altfel decât la scara unui timp galactic, greu cuantificabil.
În privința întâlnirii traiectoriilor Soarelui și Lunii în puncte de sincronicitate în relație cu astrele pe lângă care trec (adevăratele efemeride galactice) adevărul este unul singur: pozițiile reale ale Soarelui și Lunii față de semnele zodiacale ale constelațiilor se reiau după un periplu complet realizat în jurul centrului galactic, la finele a 248.832.000 ani. Acest fapt comportă probabilitatea unui timp galactic la care natura umană are suficient de puțin acces. Toate celelalte sincronizări aparente ascund extrem de multe asincronisme care, potrivit cercetărilor actuale, generează neconcordanțe și decalaje menite să dea în timp efecte incomensurabile.
__________________________ [1] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 10., p. 81. [2] Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, către fratele Petru, în Scrieri – partea a doua – Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și morale, col. P.S.B., vol. 30, traducere și note de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1998, p. 93. [3] Ibidem, p. 127. [4] Ibidem, p. 124. [5] Serafim Rose, Cartea facerii, Crearea lumii și Omul începuturilor, trad. C. Făgețean, Ed. Sophia, București, 2001, p. 312. [6] adaosurile dintre parantezele drepte situate în acest text ne aparțin. [7] Serafim Rose, Cartea facerii, Crearea lumii..., p. 254. [8] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I la Psalmul XIV”, 3., în Scrieri dogmatice și exegetice, col. P.S.B., seria nouă, vol. 4, Ed. Basilica, București, 2011, p. 401. [9] Sfântul Grigorie de Nyssa, „Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor”, Omilia a X-a, în Scrieri – partea întâia, col. P.S.B., vol. 29., Ed. I.B.M., al B.O.R., București, 1982, p. 248. [10] Liniile de absorbţie din spectrul optic al unui supercluster de galaxii îndepărtate, prin comparație cu liniile de absorbție din spectrul optic al Soarelui revelează faptul că lungmea de undă crește în sus, spre roșu și dincolo de acesta (frecvența scade). În fizică și astronomie, deplasarea spre roșu are loc când lungimea de undă a radiației electromagnetice - de regulă lumina vizibilă - emisă sau reflectată de un obiect - este deplasată spre domeniul de energie mică (roșu) al spectrului electromagnetic din cauza efectului Doppler sau a altor efecte gravitaționale. În general, deplasarea spre roșu se definește ca fiind o creștere a lungimii de undă a radiației electromagnetice receptată de un detector în comparație cu lungimea de undă emisă de sursă. Această creștere a lungimii de undă corespunde unei scăderi a frecvenței radiației electromagnetice. Teoreticieni precum Slipher, Hubble și alții au realizat că fenomenul deplasării spre roșu este pus în legătură cu expansiunea universului. Legea lui Hubble, a corelației între deplasarea spre roșu și distanță, stă la baza modelelor cosmologice bazate pe relativitatea generală și care prezintă o expansiune metrică a spațiului.