TIMPUL LUI DUMNEZEU ȘI TIMPUL OMULUI

Existența însăși pare o metaforă a gândirii lui Dumnezeu impregnată în lume. O metaforă ai cărei protagoniști suntem noi înșine. Ce înseamnă răsăritul și apusul? Acestea sunt reprezentările simplei noastre așezări în proiect. Altminteri, colindând de la un capăt la altul al planiglobului nostru stelar, am afla un fapt dezamăgitor: că nu există nici răsărit și nici apus în felul în care noi am putut înțelege vreodată. Așadar, realitatea care își consumă petrecerea dincolo de punctul nostru de observare poate fi absolut altfel, fundamental diferită de modul cum o percepem noi într-un timp sau altul.

Ne putem întreba dacă propășirea tainică a acelei lumi pe care o sesizează un suflet de geniu, oricare ar fi acela, ar putea fi realmente adevărata față a lumii? Încât, ceea ce noi vedeam, de-aici de la un nivel mai jos, ar fi oglindirea propriei noastre opacități puse față în față cu proiectul acelui gând mult prea fin pentru a fi înțeles. Ce ar mai rămâne din lumea experimentelor, una vădit relativă, dacă am pătrunde sensurile nelimitării acelui gând de a pricepe și dacă fiecare eveniment, fiecare situație de viață, fiecare relație interumană ar avea semnificațiile și rezonanțele pe care noi să nu le putem percepe altfel decât în starea de Duh? Evenimentele sau întâmplările propriilor revelații reprezintă cumva realitatea vreunui fapt, sau sunt vederi și plutiri de vis? Dacă simpla idee despre lume, pe care Dumnezeu a  avut-o întru început, a întemeiat lumea, asta înseamnă că prin ecoul atingerii minții noastre de El, nimic din ceea ce poate fi sesizat, gândit, rostit nu rămâne fără a avea un anume fapt în decor, măcar o cât de firavă dâră de lumină pe cer.
 
Citind Scriptura Noului Testament aflăm Cuvântul lui Dumnezeu în ipostaza unui poem existențial despre rostul și despre finalitatea omenirii. Coborâm în lumea fiecăruia dintre noi și căutăm să vedem dacă metafora existenței noastre de fiecare zi dă expresie – într-un fel – neputinței propriului limbaj, sau dimpotrivă, îmbracă acea formă superioară de punere în cuvânt. E greșit să judeci și într-un fel și în altul? Dumnezeu știe! Ce poate fi realitatea, totuși, dacă mintea și sufletul aruncă asupra acesteia nimbul credinței? Atunci când Mântuitorul Hristos îmi zice: „Fie ție după credința ta!” înseamnă că îmi conferă infinit privilegiul acela de a recupera metafora acestei lumi în actul meu de credință. Este acesta un privilegiu sau este un risc? Am la îndemână instrumentul unei devastatoare schimbări, dar încă nu știu cum se face. Ajung să mă întreb dacă nu cumva, prin asta, reușesc la rându-mi să creez o nouă realitate, aceea pătrunsă de sensul conformității care configurează adânc planul conștiinței mele, și nu doar pe cel al propriei conștiințe, ci și pe cel al relației. Substanța rațiunii care a dat duritate stâncii apare acum sub maleabila formă a unui abur de rouă preschimbat în picătura bătăii care neîncetat, zi după zi, an după an, secol de secol, ritmic străbate tăria pietrei și o sfărâmă, făcând-o părtașă nisipului bun de purtat în valuri. Și, într-adevăr, logica muntelui se mută odată cu timpul în mare, dar nu cât ai clipi, ci într-atât de grabnic, pe cât de grabnică îți este stăruința.

Apare cât se poate de cert că rostul credinței are nevoie de un anume timp spre a se împlini, aici pe pământ, așa după cum i te-ai încredințat. Dar, un altfel de timp dă rost încredințării, atunci când ieșim spre punctul de referință al lui Dumnezeu, așa încât, ceea ce noi sesizăm în cheia planului creației, dincolo de timp se schimbă în clipiri de vis. Cum să traduci înțelesul acelui gând de întemeiere care traversează Ființa Dumnezeiască și care circumscrie creația acelui rost, acelei ordini preexistente în rațiunile dumnezeiești?
 
Imaginăm o lume a cărei realitate nu se derulează istoric, ci conceptual. O realitate care nu este împărțită în durate de timp, ci în durate de stare. Aceasta este lumea preexistentă în rațiunile dumnezeiești înainte de creație. Este vorba despre o realitate a duratelor de stare care purced din orizontul infinit adânc al unei Conștiințe care așază în rostul lor toate. Este Conștiința cea Una a „Celui născut mai înainte de toți vecii” care petrece sensul, din miezul și răscrucea duratelor de stare către miezul și răscrucea duratelor de timp. Tot ceea ce era stare se transformă în timp, prin convertirea „nașterii din veci” a stării, în naștere sub veacuri (în timp) a duratei. Vedem cum durata apare din neant, trecându-și limitele spre timp, de la zidul lui Plank încoace. Lumea lui Dumnezeu - cuantificată în stări de conștiință - zămislește trecerea în care Creatorul investește exponențial explozii de sens, rosturi și câmpuri de derulare ale unei realități măsurabile și în același timp incomensurabile.
 
Savanții își explică intrarea în timp a cosmosului prin marea explozie (cercetabilă) a inițierii planului de existență. Adevărat! Dar dacă acest fapt, al marii explozii (Big Bang), nu s-a consumat în faza duratei, ci în faza conceptuală a stării de conștiință a lui Dumnezeu? Dacă ceea ce noi vedem acum în cosmos și măsurăm științific nu este decât harta materială a unui curs conceptual pe care l-au urmat rațiunile lui Dumnezeu? Dacă aceste minuni nu țin de timpul materializării, ci țin de vremea de dincolo de veci, în care Dumnezeu le și gândea, dar nu numai atât, încă le și punea în trupul stării de conștiință ca act existențial nevăzut, nerostit sub aspect măsurabil?

Să vedem, așadar, apariția cosmosului precum zorii care aduc la lumină din taina nopții firea lucrurilor întregi. Dumnezeu are propria Sa nelimitare de gând și de Cuvânt atunci când pune în Lumina Lui toate. El știe cum să crească plămada lumii fără a sfărâma privirea. Și dacă strălucirea zilei nu ne pleznește în față deodată, nu ne ia pe sus, ci ne surprinde tainic, purtându-ne dinspre cele ascunse, spre cele văzute. Tot așa, încercăm a crede, Actul Creației (văzute) răsare tainic precum Lumina zorilor peste câmpul deja existent al rațiunilor lui Dumnezeu. În palmele Lui, acele rațiuni au început a se muta către planul văzut, de la măsura prunciei facerii lor, spre cele desăvârșite, prinzând ușor-ușor conturul concreteții.

Bine, dar, ascultând cuvântul celor ce, cu de-amânuntul au cercetat temeiurile cu mult mai bine, aflăm că întru-nceput ar fi fost o nestăvilită explozie care ar fi scos lumea din punctul minuscul al unei gravitații extrem-infinite spre dincoace! Da! Dar, dacă acea explozie nu era în lumea duratei, ci în lumea stării de conștiință a lui Dumnezeu?! Aici este marea neputință de a ști în ce fel a fost. Abia apoi existența din acel plan ar avea să ajungă la punctul critic al trecerii, în spectrul vizibilității (cu care este obișnuit ochiul omenesc), deodată cu zorii care descoperă în lumină totul. De-aceea când Dumnezeu a zis „Să fie Lumină”, acea lumină a luminat mai înainte întreg planul creației gândit deja în plan conceptual, apoi a deschis Poarta Timpului. Vorbim, deci, despre Lumina de dinaintea razei de lumină. Nu despre o lumină creată, ce vrea să apară în debordarea acelei explozii dintru început, ci despre o altfel de Lumină - necreată - prin care Dumnezeu face ca planul creației, cel derulat la nivel conceptual (ca stare de conștiință), să se mute la nivel sensibil (cuantificabil). Așadar, când Dumnezeu zice: „Să fie Lumină !” nu creează lumina, ci aduce propria Lumină necreată, cea care ține de condiția existenței Sale, și aruncă această Lumină peste planul creației certificate deja la nivel conceptual, iar această Lumină care ține de Ființa Sa face ca lumea să se zărească încet-încet, exact așa cum o vedem noi acum împrăștiată în tăriile cele de sus. 
 
Numai așa acest act de aducere a lumii din conceptual în sensibil poate fi o aducere care să treacă de la întuneric – de la starea de dinainte de durată – la vedere, adică la starea lumii supusă duratei, într-un timp metabolizat la altfel de scări și altfel de valori cuantificabile, ca șase zile ale creației. Acel cuvânt – „A zis să fie și a fost!” – reprezintă chipul acestei treceri, dinspre o realitate neștiută și nepătrunsă, ce vine de dincolo de veacuri, către o realitate supusă veacului. Apar acum „într-o zi” procese măsurabile sub aspectul unor durate de miliarde și miliarde de ani, însă toate acestea derulându-se în afara duratei, undeva în insondabil. De-acolo mai departe, adâncul de nepătruns purtat dinspre veșnicii încoace se preschimbă în timp în numai câteva zile numite după măsura scării de timp a lui Dumnezeu... Lumina creată ia chip văzut, aprinzându-se - precum o candelă - de la Făclia veșnic Vie a Dumnezeirii. Totul apare vederii ca zorile care mijesc aprins în începuturile lumii. 
 
Odată creat, cerul plăpândei noastre existențe, pnevmatizat sub bolta înzestrării veacului de fiecare zi, întoarce spre Dumnezeu lacrima propriei locuiri. Pe aceasta i-o aducem înapoi în dar lui Dumnezeu, preschimbând duratele minusculei vieți pământești în înlănțuiri și condiționări de stări care dau definiția propriei conștiințe. De astă dată, este rândul omului să-și ia asupră-și bucuria de a împlini Taina către care a fost creat și chemat, adică Taina propriei cuprinderi de Duh. Timpul ne scoate către Lumină, în veșnicia de unde s-a plămădit așteptarea lui Dumnezeu pentru noi. Acolo ne mângâiem petrecerea, împărtășindu-ne laolaltă din Potirul Vieții, ca Fii ai lui Dumnezeu împreună locuitori în Ceruri. 

Și, auzind cuvântul că „toate prin Fiul (prin Logos) s-au făcut din ceea ce s-a făcut”, înțelegem că lumea de aici a răsărit în inima Celui ce S-a înomenit, umplând Zorii venirii Sale din Cer. Astfel că, lumea pe care El Însuși o oferă ca dar ajunge să-I fie luată, până la vremea când, răscumpărându-ne, Și-o recuperează venind...
 
În acest fel, Dumnezeu infuzează timpul cu propria prezență. Așa cum, de altfel, cu propria prezență infuzează creația, dar nu se confundă cu ea. Aceasta nu înseamnă că nu are proprietatea timpului, ci arată cu mult mai mult: anume că umple timpul în exact felul propriu lui Dumnezeu de a-l umple, pivotând în semnificații. Va fi un timp al Crucii și un timp al Învierii. Vom învăța ce-i timpul „plinirii vremii” sau timpul așteptării, pentru atunci când zicem: „aștept Învierea morților”! Vom ști cândva ce-i acel timp al celei de-a doua veniri a lui Hristos. Toate acestea nu pot fi altfel percepute decât ca momente situate din loc în loc, într-o înșiruire discursivă a unor distanțe temporale. Dumnezeu exprimă natura „propriei vremi” în sens holistic. Adică, natura propriei Sale vremi nu se reduce la suma acelor părți temporale pe care noi, ca oameni, le parcurgem sub expresia duratei. Natura propriei Sale vremi integrează capacitatea Sa de a Fi, capacității Sale de a lucra, („Tatăl Meu lucrează și Eu lucrez până acum”) într-o vreme care nu funcționează ca durată, ci ca simultaneitate cu Sine. Iar această simultaneitate între faptul Său de a fi și lucrarea exprimată de faptul Său de a fi, în afara etapei, este ceea ce noi numim VEȘNICIE.
 
Veșnicia este umplută de punctele de pivotare ale planului lui Dumnezeu privind Creația, de punctele de pivotare ale aducerii în existență a Creației, precum și cele ale transfigurării în Sine a Creației, ca forme de ÎNFIINȚARE (adică de părtășie la Ființă).  Aceste puncte de pivotare, toate cele pe care noi le recuperăm sub aspectul timpului, au o anume dimensiune specifică perceptibilă pentru om și o altă dimensiune exprimabilă pentru Dumnezeu. Noi, ca oameni, percepem timpul sub aspectul duratei (chronos), în vreme ce Dumnezeu exprimă timpul ca un permanent kairos (adică acel timp al plinătății de Sine - un timp al exprimării plinătății), o continuă formă de angajare în existență de la un capăt la altul al chronosului și dincolo de chronos și în fiecare moment al chronosului. În acest fel, Dumnezeu dă posibilitate duratei să se înveșnicească, luând în chronos pivotările semnificante, adica kairosul. 
 
Timpul, așadar, reprezintă inovația fascinantă a lui Dumnezeu prin care reușește să transfere ceea ce este propriu duratei către ceea ce constituie sau este propriu semnificației. Logosul cel mai înainte de veci („mai înainte de veci” adică aparținând Necreaturalului, ca unul ce se manifestă chiar în afară și dincolo de orice hotar creat al înveșnicirii) asumă rolul destul de greu de pătruns pentru lumea îngerilor și oamenilor, acela de a sluji sub timp. Prin aceasta Dumnezeu se dovedește copleșitor. Așadar, Logosul pătrunde chronosul prin prezență, ceea ce convertește durata definitiv spre o altfel de natură definitorie a categoriei duratei, anume o convertește în semnificație, și prin aceasta o înveșnicește. Exact în același fel se înveșnicește tot ceea ce poate fi înveșnicit, anume: bucuria de a vedea o floare, iubirea de mamă, rugăciunea, dorul, răsăritul Soarelui, melodiile vântului, foșnetul pădurii... Există, la nivelul acestei prefaceri a timpului, din durată în kairos, o conversie în stări de pivotare spirituală care au darul simultaneității, tocmai prin aceea că sunt rupte de durată, și sunt înmănuncheate în stări de cunoaștere și de conștiință.
 
Dumnezeu amplifică exact acele stări de cunoaștere și de conștiință care rezonează cu Sine și în care Dumnezeu Se recunoaște pe Sine. A se vedea aici înțelesul sentinței pe care Mirele o dă fecioarelor neînțelepte: „Nu vă cunosc pe voi!”. De fapt, Mirele acolo le spune: „Nu mă recunosc pe Mine în felul vostru de a fi. Nu-mi regăsesc Chipul în chipul vostru. Nu vă recunosc, pentru că nu am niciun element de recunoaștere pe care să-l pot distinge la voi”.
 
Așadar, Împărăția ce va să vie – într-un anumit moment, în timp, pentru noi – nici nu consumă și nici nu este consumată de chronos, ca durată, ci este pătrunsă de prezența permanent semnificativă  a lui Dumnezeu în ea, fiind amplificată în El ca într-un imens Ecou al recunoașterii lui Dumnezeu în noi. Este o șansă inegalabilă să fim ecoul timpului lui Dumnezeu. În starea de ecou a prezenței lui Dumnezeu, înțelegem că dincolo de chronos, Împărăția lui Dumnezeu a și venit. La momentul Învierii Domnului s-a produs o suprapunere de evenimente tezaurizate în kairos și care s-au unit cu reflexele semnificative la nivelul chronosului: mulți au văzut oameni înviați (din lumea drepților, desigur) mergând prin sfânta cetate. Acolo s-a străpuns timpul realității Învierii Domnului, suprapunându-se peste viziunea profetică privitoare la timpul Învierii tuturor, în veremea celei de-a doua veniri, când va învia tot trupul. Dumnezeu nu a îngăduit, însă, până la capăt un astfel de amestec în chronos a două evenimente distanțate ca timp, bine știind cât de tulburător ar fi pentru fiece privire să vadă oamenii celei de-a doua veniri înviați. Ne-a lăsat, însă, vagi indicii privind proprietatea locuirii sale în kairos și nu în chronos. Așa a fost posibilă și Schimbarea la Față. Nu Hristos, Domnul, S-a schimbat, ca Unul ce era neschimbat, ci chronosul a fost dat de o parte pentru a vedea noi, oamenii, chipul Celui neschimbat. La asta se referă Mântuitorul Hristos când spune „Va veni vremea și acum este...”. În sensul că, Vremea care acum la Dumnezeu este va veni la voi în timp, va imersa timpul... În această accepțiune, în Sfânta Liturghie încercăm re-imersarea continuă a Evenimentului Răscumpărării, care - în latura sa semnificativă - este un Eveniment înveșnicit pe care îl vom trăi amplu, în adâncul oricărei semnificații posibile, în Împărăția ce va să fie. 

Este un fapt cutremurător. Dumnezeu ne lasă timp (adică durată) pentru ca noi să transcendem împreună cu El acel timp, de la „durată” la semnificație. Iar parcursul vieții umane, adică durata, se reduce la simultaneitatea propriilor semnificații pe care reușim să le pivotăm în timp, pentru a ieși împreună cu ele din timp în ceea ce numim „înveșnicire”. La Dumnezeu nu se înveșnicesc, în sens desăvârșit, altele decât lucrările și stările cele ce tind spre desăvârșire. Acestea trec dincolo de ușile încuiate ale Împărăției. Celelalte rămân dinaintea ușilor strigând: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!”. La Dumnezeu se înveșnicesc răspunsurile unei ființări înalte, trăirile alese, faptele superioare, năzuințele mărețe, cărora Dumnezeu le conferă un amplu sens de validare către Sine, pentru că Se recunoaște în ele pe Sine.