Dacă mergem în profunzimea momentului întemeierii Creației, vedem minunea de neînchipuit a acelei tainice lucrări a lui Dumnezeu asupra lumii. Creația nu este răspunsul aleatoriu al faptului de a zice «să fie!», ci este un răspuns perfect rațional, care poartă cu sine toate rațiunile modului de a fi, potrivit voinței dumnezeiești. Aceasta pentru că zicând «să fie» nu a admis în nici o privință întâmplarea. „Nu trebuie să vorbim despre facerea cerului și a pământului ca despre o întocmire făcută de la sine, așa cum și-au închipuit unii, ci ca de o lucrare ce-și are pricina în Dumnezeu„[1].
​
Pentru a înțelege mai precis etapele în care decurge actul creației, nu trebuie să ignorăm primele două versete care apar în debutul referatului creației, înainte de porunca «să fie!». Ne vom întoarce, așadar la textul cărții Facerea, cap. 1, versetele 1-2:

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi nevăzut[2]. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”.

Ne întrebăm, cu bună dreptate, de ce nu începe autorul sfânt a spune «la început a zis Dumnezeu să fie cerul și Pământul!», de vreme ce, privitor la lumină, precum și la toate cele așezate în lumină a zis Dumnezeu «să fie!»? Acest amănunt trimite la o distincție pe care o putem pierde în întreg decorul Facerii lumii, dacă nu zăbovim mai întâi asupra cuvântului «a făcut»!.

Dacă spunem a făcut Dumnezeu Cerul și Pământul, este limpede că vrem a crede faptul că cerul și pământul au fost aduse deja în existență, așa încât lucrarea lor s-a încheiat deîndată ce s-au făcut, mai precis, de îndată ce Dumnezeu le-a făcut. Ce sens mai poate avea cuvântul acela «să fie», într-un context în care se arăta limpede că acestea toate erau făcute erau deja? La ce anume se referă facerea cerului și a pământului, dacă mai avem încă de adăugat la ele câte ceva? Dumnezeu le-a făcut depline sau nedepline? Și cum se poate micșora Dumnezeu pe Sine în neputința de a nu le face deplin, întrucât, precum se spune – doar cu privire la Pământ era netocmit? Deci, cum poate Dumnezeu să facă ceva netocmit și mai apoi să revină asupra netocmirii și să plinească cele de lipsă?

Nu-i cazul să ne poticnim în aceste nesocotite cuvânte! Le-am așternut aici doar pentru a avea prilejul de a birui orice îndoială vătămătoare, în temeiul unor răspunsuri pe care le dorim cât mai limpezi. Trebuie, așadar, să lăsăm loc acelei înțelegeri care se ridică din text. Să încordăm puterile sufletului și ale minții și să vedem că ne aflăm «întru început» și nu înainte de început și nici după început, ci chiar în inima începutului.
Vedem în Ediția Jubiliară a Sfintei Scripturi (2001), diortosită și adnotată de Arhiepiscopul Bartolomeu Valeriu Anania, privitor la tâlcuirea acestui text, următoarea explicație: „întru’nceput - în interiorul dimensiunii nemărginite și atemporale a lui Dumnezeu, atunci când El, prin propria Sa voință și putere, a hotărât ca lumea să aibă un început. «întru’nceput» (en arhé) sugerează că Dumnezeu transcende începutul, că El este anterior oricărei mișcări. Arhé înseamnă nu numai început, ci și principiu, (tradus în Vulgata prin «principium»), adică concepție, [...], punct de vedere. Textul preconizează ideea Înțelepciunii creatoare (Ps. 8. 22-31) a Logosului (Cuvântului) creator (Ioan 1, 1-3)„[3].

Nota este extrem de utilă pentru a dezlega nedumerirea legată de întrebarea: de ce nu «a zis» Dumnezeu să fie cerul și pământul?!, ci spune că «le-a făcut!». Să însemne aceasta că le-a făcut înainte de a zice «să fie!»? Și căror urechi a dat această poruncă, sau cărei naturi adresează aceste cuvinte? Conform trimiterii, ne aflăm în dimensiunea nemărginită și atemoprală a lui Dumnezeu, adică într-o tainică formă de atemporalitate și o tainică formă de spațialitate care nu țin de dimensiunea creată și nici de timp. Cu toate acestea, nefiind vorba de timp, avem de-a face cu un hotar conceptual: începutul! Ceea ce este neapărat necesar de știut când vorbim despre început, acesta nu este dimensional, nu poate fi divizat în unități de timp (cum vom vedea în tâlcuirea Sfântului Vasile cel Mare), am zice noi, în limbajul de acum - este o linie de start de la care pleacă orice altă dimensiune de spațiu și timp. Cu toate acestea, traducerea nu definește faptul că Dumnezeu s-ar fi aflat înapoia unei linii de la care ar intenționa parcursul, ci faptul că se afla în miezul acestui hotar conceptual «en arhé». Destul de complicat.

Traducătorul vine, în lămurirea acestei situații cu precizarea: „(en arhé) sugerează că Dumnezeu transcende începutul”. Cu această afirmație, însă, complică și mai mult situația. Dacă Dumnezeu transcende începutul, cum putem spune, altminteri, că El se află în miezul începutului? Sau poate că doar începutul, ca fenomen, era plin de aria ce nu putea fi proprie altui început, întrucât nu-i logic să poată ființa în mod succesiv două începuturi. Dar, dacă spunem că Dumnezeu îl transcende, înseamnă că Dumnezeu era în afara acestui început și nu în miezul său. Și cum putea fi în miezul său, de vreme ce începutul oricărui început nu este o arie și un hotar dincolo de care nu se mai poate vorbi de început?! Și dacă spunem că Dumnezeu transcende acest hotar, evident ne referim la faptul că Dumnezeu era «absolut în afara începutului», însă în nici un caz după început, ci neapărat mai înainte.

Acest fapt, de «a fi mai înainte» de orice început nu poate fi altul decât atributul dumnezeirii, ceea ce este un fapt ce decurge din însăși concepția începutului. Nu poți sosi la limita imediat anterioară începutului, dacă nu ești mai înainte de început. Dar cum poți fi la început, dacă mai este încă loc dincolo de acel început pentru a începe să vii spre început?! Pentru că orice început exclude ideea prezenței unei lucrări posterioare sieși, și poate fi cel mult concomitent sieși. Totuși, pentru că începutul nu poate începe singur, ci doar atunci când Cineva dă sens începutului, traducătorul zice: «întru’nceput»! Ceea ce înseamnă că începutul acela este fie de-odată cu Cel ce îl începe, fie imediat după Cel care, în mod necesar nu are un început, pentru a fi de față anterior începutului.

Vedem, așadar, că începutul este fie concomitent, fie posterior Celui fără de început! În cazul în care începutul ar fi fost posterior Celui fără de început, traducătorul ar fi spus: «la început» – ceea ce ar fi însemnat că Dumnezeu se afla înainte de linia unui început – precum am arătat mai înainte. Dar observăm că spune cu totul altceva. Traducătorul, sau mai precis, diortositorul și interpretul acestor două cuvinte cu care debutează Scriptura insistă pe temeiul că Dumnezeu nu a făcut «la început», ci a făcut «întru’nceput». Și nici nu ar fi putut spune la început pentru că asta ar fi însemnat că le-a făcut la limita proximă începutului, adică ceva mai înainte de început. De aceea, diortositorul găsește cu cale să dea exact aceeași tâlcuire și acelorași prime cuvinte cu care începe Evanghelia Sfântului Ioan: «întru’nceput».  Ori, dacă începutul ar fi concomitent Celui fără de început, înseamnă că însuși «începutul în care a făcut cerul și pământul» este «fără de început». Urmează, deci, că Cel care a făcut lumea într-un «început fără de început», a conferit lumii atributul de a nu avea un început, ceea ce este cu adevărat fără noimă.

Așadar, cum poate fi: «La început», sau «Întru’nceput»? Să vedem ce ne poate spune despre aceasta Sfântul Vasile cel Mare, tâlcuitorul de cea mai mare acuratețe al zilelor creației: „«începutul» este ceva indivizibil și fără dimensiune. După cum începutul căii nu-i calea, iar începutul casei, nu-i casa, tot așa nici începutul timpului nu-i timpul, dar nici cea mai mică parte din timp.(...) Deci Moise a spus: «Întru început a făcut», ca să cunoaștem că începutul lumii a luat ființă (dintr-o dată) fără scurgere de timp, odată cu voința lui Dumnezeu„[4].

Greu cuvânt! Acesta nu vine decât să confirme ceea ce spuneam mai devreme privitor la incompatibilitatea a două începuturi succesive, ceea ce exclude definitiv candidatura răspunsului «la început»! Și dacă începutul căii nu-i calea, și dacă începutul casei nu-i casa, și dacă începutul timpului nu-i timpul, cum poate fi începutul facerii facerea însăși? Pentru că zice că atunci când Dumnezeu era încă în miezul acestui început a făcut cerul și pământul. Acest fapt este cu mult mai greu de înțeles, de vreme ce Sfântul Vasile zice că este vorba aici despre un început care a luat ființă (dintr-o dată) fără scurgere de timp, odată cu voința lui Dumnezeu! Iar Moise zice că pe când Dumnezeu se afla în miezul acelui început nu era doar vremea de început a lumii, ci chiar facerea ei întreagă, pentru că zice atunci în miezul începutului «a făcut Dumnezeu Cerul și Pământul». Acest cuvânt îl tâlcuiește mai departe Sfântul Vasile astfel: „Când Moisi a spus: «întru început a făcut Dumnezeu Cerul și Pământul» [înseamnă că le-a făcut] nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul și tot pământul; în același timp și substanța și forma lor. Că Dumnezeu nu este descoperitor de forme; este Creator; a creat însăși natura existenței lor”[5].

Să rezumăm, deci: într-un timp fără dimensiune, în atemporalite, într-o clipă care nu înseamnă calea, ci începutul căii, fără scurgere de timp însă, Dumnezeu aduce în existență lumea, nu pe jumătate, ci întreagă, adică tot Cerul și tot Pământul deodată. Și, întrucât nu s-a putut mulțumi doar cu descoperirea formei acestora, a creat însăși natura existenței lor, odată cu actul Său de voință ! 

Se poate împăca, oare, faptul de «a fi în existență», adică a parcurge faptic existența în sine, cu intenția Cuiva de «a începe» să aducă în fapt existența? Putem vorbi despre existența lumii în timp, în vreme ce încă timpul nici nu fusese adus în lucrare? Ce fel de lume crease Dumnezeu atunci pe când încă nu era timp, ci toate deodată le-au făcut? Pentru că facerea însăși a unei lumi dimensionale, precum lumea noastră, fiindcă toate sunt supuse mișcării sub durata de timp, nu poate despărți un spațiu în mișcare de durata mișcărilor ce au loc în el sub timp, aceasta presupunând «în chip necesar» aducerea în ea a dimensiunii timpului! Iată ce spune Sfântul Vasile despre aceasta:

„Când însă, trebuia adusă între existențe și lumea aceasta (a noastră) [...] atunci, de aceeași natură cu lumea [...] a adus la existență și scurgerea timpului care se grăbește totdeauna și trece mai departe și nu-și oprește deloc drumul.   Nu-i, oare, așa timpul, al cărui trecut a dispărut, al cărui viitor nu-i încă de față, iar prezentul fuge înainte de a ajunge noi să-l cunoaștem bine?[...] Toate cele legate în chip necesar de scurgerea (timpului) și stăpânite de mișcarea care le duce dinspre naștere spre stricăciune, se cădea să fie cuprinse de natura timpului care este înrudit cu cele supuse schimbării„[6].

Cum vom mai putea să despletim, oare, toate aceste raționamente puse sub atributul începutului? Cum vom ajunge la firul de argint al înțelesului? Deși lucrurile par tot mai complicate, deși logica acestui excurs ar părea că se blochează în contradicții, dincolo de împachetarea de sens, Adevărul apare semeț în hotarele Luminii. Să aflăm cum!

Vedem că mărturia despre Dumnezeu este subsumată afirmației «întru’nceput» atunci când vorbim despre început ca existență. Aceasta pentru că numai Unul poate fi mai înainte de început, ca să poată începe: Dumnezeu! Cunoscând în Duh acest prețios detaliu, Moise nu socotește necesar să pună vreun adaos Scripturii, ca adică să vină cu întărire și să zică: «întru’nceput era Dumnezeu!». El nu zice aceasta, pentru că vede cum anume se subînțelege faptul că numai Unul putea fi la început! Este modul tainic de a vesti un fapt pe care trebuie să ai ochi să-l vezi și inimă să-l simți ca pe o împlinită evidență.

Desigur, toată această „ascundere” a numelui lui Dumnezeu în subsidiarul acestor două cuvinte «întru început» n-ar vrea să spună mai nimic unui ateu convins că poate exista început fără ca acel început să țină de conștiința începutului. Și dacă începutul nu ține de conștiința începutului, decurge că orice fenomen, lucru sau ființă care au un început, după a lor judecată, pot fi fără de nici un început și fără de nici un sfârșit. Acestea, însă, fiind supoziții contrazise de înseși legile firii, nici măcar ipotetic, dar mai cu seamă nici matematic nu s-au putut confirma și nici nu se vor putea confirma vreodată. Universul are o cauză, iar acea cauză decurge din rațiunile lui Dumnezeu privind lumea. Filosofii, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creației universului o cauză rațională; ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neștiinței lor inițiale despre Dumnezeu[7].

Materia nu este veșnică, ceea ce se și demonstrează prin explorarea limitelor cosmologiei moderne. Universul apare dintr-un punct dincolo de care nu mai există nimic, nici măcar punctul, adică nici o dimensiune, și în mod cert, așa după cum vom vedea, se resoarbe în nondimensional, dincolo de acel punct. Vorbind despre actul creației Marele Vasile a luat în pricină atitudinea arogantă a filosofilor vremii sale care ironizau ideea de început și de sfârșit a lumii. Sfârșitul lumii, în viziune patristică, nu este o închidere în neant, sau neantizare a creației, ci este o naștere din nou. Timpul înveșnicit trece hotarele veacului și se înveșnicește, deodată cu preschimbarea materialității creației:„acești învățați [...] chiar izbucnesc în râs când le vorbim despre sfârșitul acestei lumi și despre nașterea din nou a veacului„[8].

În schimb se poate confirma matematic că lumea materială, creația văzută, adică universul, inscripționează o înlănțuire cauzală ce regresează limpede către un început, până la limita cea mai de jos a unei microexistențe ce nu mai poate fi văzută ca existență, în sine, dincolo de vârsta de 10-43 secunde. Cu alte cuvinte, atunci când universul ar fi avut vârsta  de o secundă împărțită de patru ori succesiv la câte 100 de miliarde (ceea ce ar avea ca rezultat fracțiunea infinitezimală de 1 cu 43 de zerouri în față, poziționate în segmentul din spatele virgulei), de la acest timp mai departe, spre începuturi, universul ar fi trecut deja cu o zecimală în plus în adimensional, sub limitele detectabile cuantic, ne mai putând fi definit ca univers fizic. Această limită este calculată de fizicianul Max Planck, despre care vom vorbi mai încolo.

Dar, să rămânem în sfera revelației! Ca să pătrunzi cu mintea dincolo de Catapeteasma așezată între Dumnezeu și lume, în tainele cele de nepătruns, aceasta este doar după îngăduința lui Dumnezeu, și nicidecum împotriva îngăduinței Sale. De aceea fericit lucru ar fi ca Dumnezeu să lase fiecărei generații propriul ei timp de frumusețe, de căutare și de descoperire, spre a se înfrupta proaspăt fiecare de bucuria bunătății Sale. Așa după cum lumea veche nici n-a putut vedea prea adânc vreodată frumusețea cea de taină risipită în adâncul mărilor, minunea de culori și felurimea speciilor de vietăți și ierburi, ci doar în vremurile cele mai din urmă a putut vedea omul până acolo, tot așa nici în adâncul tăriei cerului n-a putut privi nimeni mai mult decât s-au putut vedea toate cele de sus, cu ochii cei prea puțini măriți ai unui instrumentar miop. Cât privește, însă, lucrarea învățăturilor și tâlcuirilor părintești, vedem lămurit că fără acestea nu putem face nimic mai mult, ci doar să ne adăugăm efortul de a lua fir cu fir, filă cu filă învățăturile toate, spre a le pune cap la cap în țesătura de aur a deslușirii. Aceasta pentru că vedem cât de ascunse sunt pătrunderii noaste cuvintele cele scrise și rânduite în înțelepciunea Scripturii, încât, iată, nici n-am trecut de primele două cuvinte de început.

Să cercetăm așadar, mai departe, citind prin ochii cei lămuriți ai Sfinților, taina acestei lucrări întru care chiar și sfinții pășesc cu smerenie și înfrigurare: „Cine-i în stare a îndrăzni să intre în Sfintele Sfintelor sau cine va privi pe cele mai presus de grai? Chiar a le privi este cu neputință, iar cuvântul cu greu tâlcuiește ceea ce gândește mintea!” Nădăjduim, totuși, să putem moșteni partea înțelesurilor celor predanisite de ei, pentru râvna lor de a zice: „Dar, [...] n-am să șovăi să-mi continui tâlcuirea, deși sunt departe de vrednicia acestei tâlcuiri[9]. Avem, așadar, de văzut și înțeles cuvintele acelea ale Scripturii scrise „întru’nceput”! Acest fapt, cu bună dreptate, pune mintea omenească în tainică uimire: La început a făcut Dumnezeu Cerul și Pământul (Facere 1, 1). Minunea gândului acestuia îmi oprește cuvântul[10].

Contrar așteptărilor celor care, în mod reflex și irațional, se împotrivesc teoriei că universul a putut lua formă în urma unui debordant eveniment inițial, un eveniment din care a rezultat expansiunea universală ce are loc încă și astăzi, fiind chiar în continuă accelerare, vedem cum Sfinții Părinți ai Bisericii, într-o formă sau alta, susțin faptul că Universul a avut un timp inițial, plenar, de la care se poate lua în considerare creația ca eveniment. „Dacă, întorcându-te în urmă cu gândul, din timpul de acum, te vei sili să găsești cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mișcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai întâi ca niște hotare și fundamente Cerul și Pământul; apoi vei vedea că o rațiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd...[11].

Dorim să ajungem la descoperirea tainei dintru început despre care vorbește Scriptura, propășind înțelegerea celor zise de Sfinții Părinți în cheia unui cuvânt pe care ni-l descoperă Sfântul Evanghelist Ioan: „Întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru’nceput la Dumnezeu; toate printr’Însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut„[12].

Dacă toate cele făcute «printr’Însul (adică prin Logos) s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut», această cheie limpezește chipul oricărei nedumeriri și întrebări posibile. Ne aflăm în afară de timp, când încă punerea în fapt a creației nu se petrecuse încă. În acest început Cuvântul era în Dumnezeu, adică ființa împreună cu Tatăl și cu Duhul Sânt în Ființa cea Una a Dumnezeirii și aducea rostiri, adică rațiuni înăuntru Ființei, pentru că zice: „Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste rațiuni pe care Fiul le punea în rostire erau rațiunile Tatălui în Duhul Sfânt, întrucât silindu-Se în Duh, Fiul zice: «toate câte am auzit de la Tatăl Meu le-am făcut cunoscute»[13], sau «toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine»[14] și mai departe «toate ale Mele sunt ale Tale»[15] Așadar, în hotarul acelui început, care „începe” deodată cu Dumnezeu Însuși, adică mai înainte de veci, în slava aceea de «mai înainte de a fi lumea»[16] Cuvântul, Fiul Tatălui punea în rostire, în hotarele ce adimensionale ale Ființei, acele rațiuni ale Tatălui privind facerea Cerului și a Pământului.

Rațiunile facerii lumii grăiau prin Logos taina acestei revărsări de gând. De-aceea se spune «a făcut», pentru că taina aceasta are loc în Cuvânt, adică în rațiunile Cuvântului, cel ce încă nu fusese rostit în afara Ființei, dincolo în timp, ci doar dincolo de Catapeteasmă, înlăuntru cel nepătruns al Ființei.

Faptul că spune «întru’nceput» aceasta este: taina facerii lumii se petrece în miezul începutului, de la un capăt la altul al acestui atemporal început care se întinde deodată cu «fără de începutul» lui Dumnezeu. Rațiunile facerii nu sunt înaintea hotarelor începutului și nici după aceste hotare, ci sunt în miezul hotarelor cele fără de început ale începuturilor lui Dumnezeu.

Să recapitulă cele ce mai devreme am vrut să sistematizăm:

«într-un timp fără dimensiune, în atemporalite, într-o clipă care nu înseamnă calea, ci începutul căii, fără scurgere de timp însă, Dumnezeu aduce în existență lumea, nu pe jumătate, ci întreagă, adică tot Cerul și tot Pământul deodată. Și, întrucât nu s-a putut mulțumi doar cu descoperirea formei acestora, a creat însăși natura existenței lor, odată cu actul Său de voință!» 

Recitind în cheia Sfântului Evanghelist Ioan, nu ne mai pare nimic încurcat. Aceste afirmații grupate de noi într-o singură frază sunt de fapt afirmațiile Sfântului Vasile cel Mare, cel care, după cum se vede, nu se contrazice nicidecum în ceea ce susține.

Avem de-a face cu un act de creație ce se manifestă plenar, desăvârșit, în întreaga măsură a plinătății și sub toate formele unei substanțializări spirituale care se lucrează în atemporal. Acea lucrare are un caracter atemporal întrucât fracțiunii indivizibile, unice, de nedespărțit și fără dimensiune îi corespunde în realitatea sa profundă de manifestare veșnicia de la un capăt la altul de dinainte de veșnicii, până dincolo de orice veșnicie. Astfel, acel «întru’nceput» se face pentru lumea materială, adică văzută, perceptibilă, măsurabilă, sesizabilă sau, cum spun părinții sensibilă, început și sfârșit totodată, dând loc în sine dincoace în lume Timpului, și dincolo de lume – în nevăzut – Veșniciei.

Aceasta este taina, pe care dacă o putem auzi la întreaga ei plenitunine, ne vor țiui amândouă urechile!

Și cum dă dumnezeu curs lumii văzute în miezul acestui «început» care este deodată și fracțiune indivizibilă și veșnicie? Cum? Prin Cuvânt! Minunea acelui timp de dincolo de timp, din miezul începuturilor (și vom arăta de ce folosim pluralul aici), acea minune în care creația se purta în rostire în adâncul de nepătruns al Ființei Dumnezeiești, iese spre Timp, deodată cu vremea de început a timpului, pentru a pune capăt ascunderii ei în Lumină. Astfel ceea ce Dumnezeu crease ca și substanță a rostirii Logosului din El, devine timp și devine creație văzută, deodată cu rostirea Cuvântului: «Să fie Lumină!». Acum este întâia oară când, potrivit Scripturii îl auzim pe Dumnezeu Rostind! Acum este începutul lumii văzute, adăugat în miezul cel de început al rostirii. Acum se plinește în chip văzut rostirea cea dintru început a Rațiunilor așternute în taina cea de nepătruns a Ființei încă de dinainte de veci și care curge în Dumnezeu până dincolo de toți vecii!

Socotim aceasta, întrucât vorbirea despre curgere ar vrea să dovedească un fapt nesfârșit și de neoprit: anume că Dumnezeu ca izvor al Creației este un izvor nesecat al unei minuni în pururea curgere spre lume. În sens vremelnic, adică pentru puțină vreme spre lumea de-aici, atât cât va îngădui El să țină încă mai departe hotarele acestei lumi, cât mai cu seamă în lucrare și revărsare veșnică, spre lumea Împărăției Sale pe care a zidit-o în rostirile cele de dinainte de timp.

Rostirile cele de dinainte de timp intră mai întâi în conceptualitate, ca posibilitate a oricărei intenționalități creatoare – după măsură dumnezeiască – Dumnezeu, arătând în felul acesta, o potențialitate al cărui hotar nu poate fi altul decât propria voință angajată în exercițiul poruncii. Ce-ar fi putut să ajungă lumea izolată definitiv în conceptualzare, dacă Dumnezeu n-ar fi umplut-o de sens în expresia acelei potențialități umplute de propria Sa voințe? Lumea nu ar fi existat niciodată, ca mai apoi să poată contempla minunea aducerii sale în existență, de la distanța de timp la care ne aflăm chiar acum! Cu alte cuvinte, înălțimea puterii dumnezeiești stă în înălțimea voinței dumnezeiești căreia nimeni altul nu ar fi putut răspunde pe măsură, plinind întocmai cele poruncite.

Dacă un simplu muritor și-ar porunci sieși actul de a voi «să facă cerul și pământul!», limitele puterilor sale nu ar putea fi nicicum vreodată la înălțimea acestui gând. Aceasta numai dacă nu cumva va pricepe că este o mare nebunie să gândească astfel, și înțelegând, să se dea deoparte din calea unei astfel de semeții (de sine voitoare) ca să se roage. Creatura nu va putea nicicum porunci sieși nimic mai mult decât ceea ce poate ea să facă.

În schimb, Dumnezeu se va dovedi singurul în măsură să valideze posibilitatea trecerii lumii de la stadiul unei determinări cauzale întemeiate în proiect - ca potențialitate - la stadiul unei creații așezate în fapt. Dumnezeu validează aducerea lumii în fapt cu întreaga știință și determinare că poate aceasta, pentru ca mai apoi, acest univers conceptual apărut în orizontul desăvârșit al gândul Său să înceapă a se așeza în făptuirea existenței.

De vreme ce nimic din cele create nu putea mijloci un răspuns, acest răspuns este răspunsul lui Dumnezeu însuși care aduce lumea în conceptualizare potențială. Acesta este primul hotar al creației simultan poruncii. Și pentru că nimic preexistent lui Dumnezeu nu putea răspunde, Dumnezeu ridică conceptualizarea lumii la rangul propriei Sale rațiuni de a fi. Dând conceptualizării  aceeași înălțime ce vine din înălțimea propriei porunci, altminteri imposibil (de gândit) în afara puterilor Sale, Dumnezeu reface traseul acestui răspuns pe care-l găsește perfect posibil, și, într-o măsură egală gândului preexistent dedicat punerii în act a faptului de a fi, El ridică în întemeiere creația ca singur posibil răspuns. Astfel actul creator scoate din preexistența gândului lui Dumnezeu rațiunile existenței lumii și le actualizează conceptual spre a le dedica momentului când lumea va fi trecută din orizontul desăvârșit al conceptualizării, în orizontul desăvârșit al Facerii. Aceasta contrazice orice părere că Dumnezeu nu ar fi cauza rațională a creației, fapt osândit, altminteri de Sfântul Vasile cel mare.

Gândim, așadar, că această cauză rațională care preexistă lucrurilor făcute, este însuși răspunsul care vine în rațiunea lui Dumnezeu deodată cu întemeierea poruncii. Pentru că cel ce poruncește este ca Cel care și zidește. Și Meșterul Cel ce zidește este singurul în măsură să cunoască până unde poate da curs poruncii în condițiile în care lumea nu are nici un fel de substanță preexistentă. De-aceea nici răspunsul nu poate fi altfel decât simultan unei porunci care-și cunoaște hotarele dincolo de orice substanță preexistentă.

Întemeierea lumii în conceptualitatea gândirii dumnezeiești întrece astfel orice închipuire, întrucât nimeni nu și-ar putea reprezenta chipul în care Dumnezeu știe la ce anume s-a gândit de fapt cu privire la aceasta. De-aceea spune că era întuneric peste ceea ce Dumnezeu zisese să fie, pentru că nimeni nu putea pătrunde taina și nici acum nimeni nu ar putea-o pătrunde până-ntr-atât încât să știe ce poate fi acest gând. „Înainte de lumea aceasta (văzută) a fost «ceva» care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă prunci în cunoștință. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, durabilă timpului de dinainte de timp [dar nu de o veșnicie egală dumnezeirii pururea fiitoare]; în ea Ziditorul și Creatorul tuturor a «gândit» [adică a zugrăvit taina oricărei] creaturi; lumina spirituală, [...] firi raționale nevăzute și toată podoaba celor spirituale, câte depășesc mintea noastră, ale căror nume nici nu ne este cu putință să le descoperim. Acestea aveau să umple lumea cea nevăzută...„[17].

Dar Dumnezeu nu lasă conceptualitatea lumii în întunericul apofatic al tainei, ci scoate lumea de dincolo de hotarele conceptualizării, dincoace unde creația prinde substanță. Cu neputință să înțelegem, iarăși, măsura deplină a acestei lucrări a îmbrăcării lumii în substanță, fără ca substanța ei să fie nicicum preexistentă. Pentru că singura Substanță (sau natură) preexistentă creației era Dumnezeu Însuși. Dar Dumnezeu nu face lumea din propria substanță necreată, ci face lumea din nimic, ceea ce cu adevărat cutremură așezămintele minții.

Ca să adâncească și mai mult limitele de la care puterea minții mai poate atinge vreun înțeles, Sfântul Vasile cel Mare arată că atunci când Scriptura zice «a făcut», aceasta demonstrează doar „o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. Căci, după cum olarul, cu aceeași meserie, face nenumărate vase, fără să-și irosească meseria și puterea, tot așa și Creatorul acestui univers nu are putere creatoare doar pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea Lui este nesfârșită; și-a exprimat numai voința, și a și adus la existență mărețiile celor ce se văd„[18]. Astfel porunca face să răsară din nimic, ceea ce Dumnezeu poruncește să iasă, lumea însăși având să dea mărturie prin sine că nu are în ea memoria unui timp înainte de care să mai fi fost vreodată. Ceea ce înseamnă că are înscrisă în ea limita de la care începe și de la care subzistă în așteptarea sfârșitului.

În limbajul fizicii moderne, această limită de la care începe lumea să fie se numește «bariera Planck», sau «zidul lui Planck»[19] dincolo de care legile fizicii întră în disoluție. Zidul lui Planck este limita până la care pot merge calculele matematice în a da definiția începuturilor. Adică este încercarea matematică de a întinde diviziunea de timp la durata sa inițială, însă durata inițială a momentului în care lumea primește impulsul trecerii din conceptual în real este pe scara timpului Timpul 0. Distanța de la Timpul 0 spre timpul în care se poate demonstra prin calcule existența lumii, adică inițierea creației, există ca o subdiviziune ce nu poate fi prinsă în calcul. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că de la Timpul 0 și până la timpul la care creația se poate supune legilor de calcul matematic, universul avea deja vârsta de 10-43 secunde[20]. Aceasta este așa-numita barieră Planck dincolo de care, mergând spre zero, mecanica cuantică nu mai e valabilă. Perioada de la 0 la așa-zisul timp maxim posibil de la care pot fi inițiate calcule asupra duratelor, adică distanța temporală de la 0 la 10-43 secunde se numește Epoca Planck.

Sfântul Vasile identifică clipa de început a lumii cu acel Timp 0 indivizibil și fără dimensiune, trimițând facerea lumii în afara oricărei ordini fizice, în afara oricărei capacități de calcul, la o secvență de timp de dinaintea Zidului temporal al lui Planck, fiind un timp care nu mai poate fi supus diviziunii. Această remarcă infirmă durata ca expresie a începuturilor. Începutul nu are durată. El este un instantaneu în afara duratei: „«începutul» este ceva indivizibil și fără dimensiune. După cum începutul căii nu-i calea, iar începutul casei, nu-i casa, tot așa nici începutul timpului nu-i timpul, dar nici cea mai mică parte din timp.(...) Deci Moise a spus: «Întru început a făcut», ca să cunoaștem că începutul lumii a luat ființă (dintr-o dată) fără scurgere de timp, odată cu voința lui Dumnezeu„[21].

Analizând ceea ce spune Sfântul Vasile în legătură cu geometria actului creator, vedem, în mod surprinzător, trimiterea la singularitatea din care izvorăște creația ca eveniment, văzută ca o breșă circulară prin care iese în creație lumea, și apoi ca punct în care întreaga creație în sfârșit se va întoarce către izvorul prin care a intrat. Dar despre aceasta vom arăta amănunțit în cele de mai departe.

„Să nu-ți închipui că cele ce le vezi sunt fără început și nici, pentru că cele ce se mișcă pe cer aleargă împrejurul tău în cerc și pentru că începutul cercului scapă simțurilor noastre, să socotești că natura celor ce se mișcă în cerc este fără început. [...] Pentru că chiar dacă începutul și sfârșitul cercului scapă simțurilor noastre, totuși, cel care a descris cercul, la început (l-a deschis) într-adevăr din laturile sale, cu un centru și cu o anumită distanță de centru. Așa și tu, pentru că cele ce se mișcă în cerc revin la locul lor de pornire, având o mișcare continuă și neîntreruptă, să nu te înșele aceasta și să spui că lumea este fără de început și fără de sfârșit. Că «chipul lumii acesteia trece» și că «cerul și pământul vor trece»[...] Trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârșească tot în timp [deodată cu timpul]”[22].

Trecând lumea dincolo de acest hotar de la potențialitate la fapt, adevărul poruncii prinde substanță creată. Această reprezintă cea dintâi frontieră a creației frontiera dintre ceea ce Dumnezeu știa că va porunci și ceea ce numai El putea ști să conceapă.
 Avându-și cauza în rațiunile cele de nepătruns ale lui Dumnezeu, lumea nu vine dintr-o existență cauzală creată. Și mai departe, ea venind din ceea ce nu era creat, calea venirii sale era de ne-numit, pentru aceea i s-a și zis «nimic», nu în sensul nonexistenței și nonrațiunii, ci în sensul supra-aseității și supranumirii – adică: „nimic din ceea ce poate fi înțeles și prins în definiții corespondente reprezentării raționale omenești”. Așadar, creatul era inexistent imediat înaintea momentului său de a fi, pentru că nu a venit în existență dintr-o natură creată preexistă și nici nu este natură necreată. Și pentru că nu-și ia substanța de a fi din însăși natura necreată a faptului de a fi a lui Dumnezeu, pentru că dacă ar fi așa, ar fi de o natură necreată, opozabilă, ca sens de a fi, lui Dumnezeu, ci își ia substanță din rațiunea cauzală a faptului de «a fi» pe care Dumnezeu i-o imprimă. Doar sub acest aspect se poate spune că „ceea ce intră în devenire, ca și substanță creată” se poate manifesta potențial mai înainte de a trece prin actul de «a fi», ca rațiune preexistentă sieși. Iar această rațiune exista în Dumnezeu mai înainte de timp sub forma conceptualizată a unei substanțe inexistente, dar nu imposibil de a fi creată, de o parte pentru că nu exista mai înainte un timp în care să fi fost, și pe de alta pentru că trece dincolo de timpul în care să nu fi fost, fiind adusă în fapt la porunca «să fie!».

Din această perspectivă se spune că ea a fost făcută din nimic ca substanță. Dar nu a fost făcută din nimic ca potențialitate și ca rațiune. Pentru că potențial a existat în rațiunea lui Dumnezeu deîndată ce Dumnezeu a gândit să fie. Totuși, dacă între faptul de «a fi» care ține de existența necreată nu se poate pune semn de similaritate cu faptul de «a fi» al existenței create, înseamnă că între gândul de a fi care pune existența potențială a creației și porunca de a fi – care aduce creația în act este o anume distanță de timp. Exact această distanță de timp dă definiția faptului că existența creată nu este veșnică, adică nu poate fi egală cu Dumnezeu în prerogativa de «a fi», pentru că nu a fost un moment în care să fi fost înainte de facere. Dar marele miracol al lumii este că ea, ca potență a existat în planul cauzal umplut de rațiunea lui Dumnezeu. Și faptul de a fi în planul cauzal, mai înainte de a fi fost, aceasta nu demonstrează că putea să fi fost înainte de a fi, ca substanță creată, ci că putea să fi fost înainte de a fi ca potențialitate așezată în rațiunile lui Dumnezeu în așteptarea de a fi creată. Această distanță dintre manifestarea în act a potențialității și așezarea în rațiune ca potențialitate preexistentă a faptului de a fi creat, dovedește nu doar că a existat un timp când natura creată nu era, ci și că faptul veșnic al existenței lui Dumnezeu este anterior potențialității preexistente a unei lumi care urma să fie aduse în creație. Însăși această preexistență veșnică a lui Dumnezeu face diferența de timp între durata naturii Sale și durata așezării în potențial a  naturii create, ca potențialitate preexistentă a acesteia față de faptul ei de a fi. Iar această diferență de timp dovedește că preexistența veșnică a lui Dumnezeu nu solicită prin necesitate faptul ca lumea creată să fie preexistentă Sieși nici măcar ca rațiune a acesteia de a fi, ci neapărat posterioară. Aceasta dacă înțelegem în ce fel se poate manifesta timpul înainte de a fi el așezat în hotarele faptului de a fi, pentru că deodată cu creația a fost adus la existență și timpul. Încât, distanța de anterioritate pe care o zugrăvim aici ca și diferență între faptul lui Dumnezeu de a fi veșnic, și faptul lui Dumnezeu de a gândi raționalitatea lumii ca pe un eveniment deloc necesar Sieși pentru a putea să fie, nu o înțelegem ca durată a unei temporalități asimilate timpului creat, ci ca durată a unei temporalități de dinainte de timpul creat, ceea ce ține de logica existenței lui Dumnezeu dincolo de esența timpului. Nu putem spune că veșnicia lui Dumnezeu este «mai veșnică» decât veșnicia rațiunilor Sale, ceea ce ar duce la inepția că ar exista o distanță în veșnicie din care rațiunea să fi lipsit, ci spunem că însăși rațiunile privind necesitatea existenței lumii create puteau lipsi, de vreme ce existența lumii nu apare de-odată cu necesitatea rațiunii sale de a fi, ci doar la distanță între cele două.

Aceasta nu înseamnă nici că Dumnezeu nu ar fi putut crea lumea în timp ce o gândea, și nici că gândul de a o face în mod necesar în anterioritatea facerii. Pe de altă parte, dacă gândul de a aduce lumea în creație nu ar fi fost în anterioritate, adică dacă ar fi fost un timp când El să nu fi știut că aduce lumea în existență, asta înseamnă că Dumnezeu se surprinde pe Sineși, aducând la existență ceva ce nu știa mai înainte că vrea să aducă. Decurge că gândul că o va aduce este egal ca veșnicie cu veșnicia lui Dumnezeu Însuși, dar nu este un gând necesar Sieși pentru a se defini pe Sine ca Cel ce este așa cum este.

Avem așadar o diferență între veșnicia de a fi a rațiunii lui Dumnezeu, preștiința lui Dumnezeu despre ceea ce vrea să gândească în Sine și alegerea lui Dumnezeu de a gândi când voiește. Faptul că Dumnezeu voiește să gândească rațiunile lumii la un anumit moment de început al rațiunilor despre ea, nu exclude faptul că ar fi știut ce gândește mai înainte de a da curs acestor rațiuni. Și dacă rațiunile existenței lumii nu sunt nici deodată cu Dumnezeu însuși, dar nu a existat nici veșnicie în care Dumnezeu să nu fi știut despre ele, înseamnă că Dumnezeu alege să întemeieze gândul asupra potențialităților lumii anterior facerii și posterior faptului Său de a fi, ceea ce înseamnă că existența creată nu este nicidecum simultană existenței lui Dumnezeu.

Dar întemeierea gândului referitor la diversitatea potențialităților existenței create a lumii nu înseamnă că a fost un timp când Dumnezeu nu știa că poate fi acest gând, ci înseamnă că a fost un timp când Dumnezeu nu a hotărât să pună în întemeiere un gând pe care îl cunoștea profund. De aici decurge că indiferent de durata care trece între conceptualizarea gândului privitor la existența creată și aducerea în fapt a lumii prin creație, Dumnezeu întemeiază mai înainte de faptul creației, gândul preexistent al acesteia. Și ca lumea creată să vină în existență, așază mai înainte de existența faptică a ei icoana potențială a ceea ce avea să aducă în creație, adică gândul sau rațiunile gândului privitor la lume. Așadar, mai înainte de a aduce lumea în creație, Dumnezeu întemeiază universul potențial cauzal al lumii, care – la rândul său – este un univers potențial creat.

Cei care gândesc asupra actului de creație al lui Dumnezeu, plecând de la cuvintele «a făcut Dumnezeu Cerul și Pământul», atribuie acestor două categorii create: întâi dimensiunea creației nevăzute – adică lumea spirituală; și mai apoi categoria lumii văzute – lumea materială. Adevărat este! Însă creația lui Dumnezeu poartă cu ea caracterul duratei, iar durata poartă în sine, limita. Ori Dumnezeu, prin creație stinge limita dintre a gândi lumea și a face să fie ceea ce a gândit. Asta înseamnă că Dumnezeu impregnează faptul de a fi creat, de faptul de a voi ca ceea ce este creat să fie, atinge adică universul cauzal al voinței Sale de singularitatea unui moment când «nimic» din ceea ce poate fi definit ca și creație, nu era creat. Cu alte cuvinte acel «nimic» din care Dumnezeu aduce lumea în existență, este un punct care dincolo de a fi indivizibil cu ceva din cele ce sunt create, atinge Universul conceptual al voinței lui Dumnezeu de a pune în creație potențialitatea lumii de a fi. Faptul că Dumnezeu pune lumea în creație lăsând-o să fie, aceasta pleacă dintr-o singură breșă indivizibilă sieși, adică o singularitate înțeleasă și ca breșă dar și ca punct. Dacă spunem că breșa este punctul prin care Dumnezeu dă acces liber universului potențial gândit mai înainte spre a trece în existență, însuși punctul acesta ar fi o singularitate creată, care ar fi în stare să obtureze această breșă. Ceea ce înseamnă că singularitatea, înțeleasă ca punct, fie nu poate fi definită ca ceva ce există elementar (ca element), fie este natura adimensională a unei virtualități care stinge orice fel de dimensiune elementară, absorbind creația înapoi în universul cauzal din care aceasta ieșise mai înainte, absorbind existența la sine. Vedem însă că nu putem discuta aici despre absorbirea în câmpul cauzal a unei creații care încă nici nu există. Pe de altă parte nici nu putem vorbi de o breșă în câmpul cauzal, prin care natura existenței să prindă chip creatural, întrucât singularitatea conceptuală, unica în măsură să lase loc creației este ocupată de absorbirea în sine a oricărui sens de a fi creatural posibil.

Există o singură posibilitate ca singularitatea conceptuală să dea loc în creație acelui univers conceptual: să nu fie doar punct de intrare a celor ce sunt absorbite în sine, ci și breșă prin care conceptualizarea devine creație.

Imagistic vorbind, această minune - de a trimite conceptualitatea de dinainte de timp într-o creație care se umple de timp, pentru a o absorbi mai apoi în sine nu ca pe o realitate previzionată, ci ca pe eveniment înveșnicit (kairos), ne dă o singură posibilitate: una pe care o întâlnim la Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Supralicitând un anume pasaj mai larg din lucrarea Ambigua, o scriere profund dogmatică și științifică de altfel, unul dintre autorii ortodocși de lucrare teologică a găsit formularea aceasta:

„Sfântul Maxim Mărturisitorul nu vorbește (în lucrarea sa) numai despre izvorul tuturor rațiunilor din Dumnezeu, ci și de readunarea lor în El. Este vorba de o mișcare circulară, dar nu în sensul ciclicității origeniste a căderii și revenirii în Monadă. Lumea poate fi comparată cu... [și aici apare textul citării care ne interesează pe noi – text care, după cum vedem, nu se regăsește la locul indicat în referință, însă, în mod cert se circumscrie acestuia]: «un cerc din al cărui centru divin pornesc spre periferie felurite raze. Ele pleacă toate dintr-un singur punct și se reîntorc în același punct. Sunt multe în răsfirarea lor spațială, dar se contopesc toate într-un singur punct ideal, care este centrul de unde au plecat și unde se reîntorc. Asemenea cu razele, arhetipurile (rațiunile) lucrurilor se adună și coincid ca într-un punct ideal în unitatea simplă a spiritului divin»„[23].

Lăsând deoparte faptul că Sfântul Maxim Mărturisitorul nu și-ar fi putut îngădui generalitatea afirmației „punct ideal în unitatea simplă a spiritului divin”, ceea ce ar ridica anumite riscuri de natură panenteistă[24], ne situăm cu acest text, diferit în exactitate dogmatică, dar vectorial aproape, de doctrina Sfântului Maxim privitoare la ținta spre care tinde lumea. 

Pentru a traduce, oarecum acest fapt, înțelegem că actul creației are o curgere graduală, iar izvorul acestei curgeri graduale este conceptualizarea creației în actul de voință a lui Dumnezeu. Așadar primele două trepte ale acestei curgeri graduale sunt: prima - conceptualizarea ca și rațiune subsidiară creației; și a doua trecerea creației din conceptual în dimensiune faptică.

Considerăm că la aceasta se referă cuvântul a făcut Dumnezeu Cerul și Pământul, însemnând „Cerul conceptualizării” și Pământul evenimentului faptic. Simultan cu această înțelegere, tot atât de adevărată este și cealaltă interpretare că Cerul despre care zice Scriptura întru început este expresia faptică, în sensul unei dimensionalități spirituale a existenței lumii nevăzute, precum Pământul ar reprezenta cele văzute.
Prezența Duhului, despre care se vorbește mai apoi - «și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor», arată nu doar o prezență germinativă care infuzează sensul existenței, dând cuprindere dimensiunii factice a lumii, ci arată și o prezență germinativă care infuzează existența în conceptual. Aceasta întrucât lumea creată, în sens văzut sau nevăzult, este expresia fidelă a unei reverberări perfect egale în conceptual.

Sub inspirație dumnezeiască, alcătuitorul cuvintelor dintru început ale Scripturii așază această paradigmă a germinării sub amprenta distincției dintre întuneric și lumină, pentru a arăta de fapt distincția dintre cele două etape ale zămislirii lumii: întunericul, în care taina conceptualizării lumii era una ascunsă oricărei percepții posibile, dincolo de adâncul incognoscibil al Dumnezeirii – aceasta pentru că ceea ce avea să devină creație era adânc ascuns în potențialul conceptualizării dumnezeiești, și cea de-a doua etapă, care le încape pe toate cele existente, văzute sau nevăzute, fiind supuse expresiei de a fi în lumina Ființei cea Una a Dumnezeirii, de care lumea creată se atinge ca eveniment creat, devenind astfel oglindire a Luminii Acesteia. Cu alte cuvinte, lumea creată, trecând din conceptual în real, poartă negreșit amprenta Luminii în ea și trece cu acest chip al luminii amprentate în ea, dincolo de punctul de hotar dintre ceea ce nu fusese niciodată în sens real, ci doar potențial, spre ceea ce dă caracterul unei realități create. Acest punct de hotar, spuneam că nu poate fi nici punct de referință al vreunei preexistențe factice, ceea ce ar însemna că lumea ar fi fost făcută din înflorirea și rodirea acelui punct, și nici vreo altă esență creată. Acel punct (exprimat sub această formă aici, doar pentru a da puterii umane de înțelegere un chip văzut) nu este o prezență creată, ci un univers cauzal izvorât din Ființa lui Dumnezeu ca lucrare necreată, asemenea Luminii dumnezeiești din El.

Lumina Dumnezeirii oglindită în actul creației, dar neconfundabilă cu creația, înfașă lumea în rațiunile sale, lasă dincolo de breșa creației care nu este un punct, ci o debordare pan-universală a luminii create ca și chip al celei necreate, și odată cu această debordare de lumină, chipul luminii este chemat din alungarea sa către timp, înapoi în sinea propriei origini, luând cu ea înapoi spre origini timpul înveșnicit.

Așadar lumina țâșnită din universul cauzal, gândit mai înainte de Dumnezeu cel mai presus de orice dimensiune, se întoarce înapoi, dincolo de posibilitatea gândirii oricărei dimensiuni, nu în Ființa lui Dumnezeu, ceea ce ar fi panenteism, ci într-o cauzalitate care se confirmă în creație până la capătul timpului, având a se întoarce în ea însăși ca și creație dăruită de Dumnezeu cu înveșnicire. Iar, când spunem creație, ne gândim la înflorirea către înveșnicire a tot ceea ce este chemat înapoi spre devenirea cea întru Dumnezeu, nu după ființă, ci prin înfiere. Lumina devenirii se mută din creație spre arhetipul ei pre-conceptual; firea celor raționale, după măsura fiecărei rațiuni de sine voitoare, se mută din creație spre arhetip în împărăția Luminii care izvorăște din Ființa lui Dumnezeu și este nedespărțită de Aceasta; spațiul creat se resoarbe în plinătatea unei aspațialități dincolo de orice posibilitatea de a fi înțeleasă cu mintea, în acele Ceruri despre care vorbește Marele Apostol Pavel, sub așezământul său conceptualizat întru începuturi. Timpul se resoarbe înapoi în veșnicia de unde a venit, luând cu el din lume acele clipe ale înveșnicirii. Nimic din ceea ce este creat nu se poate reîntoarce în acel mister al regăsirii propriilor rațiuni, dacă, rațiunile propriei sale deveniri nu au crescut la măsura asemănării cu rațiunile lui Dumnezeu. De aceea, în această chemare la Sine, nu are loc vocația neascultării de El. Toate cele neorânduite rămase la voia pătimașă și slobodă a păcatului omenesc sau îngeresc, firea celor întinate și neroditoare, firea timpului cel irosit și întinat de nesocotințe voit rele, rosturile proaste, rațiunile slabe și nesocotite, nu vor putea trece dincolo de breșa de foc care dă loc întoarcerii acasă, ci vor fi aruncate în întunericul cel mai dinafară, adică în întunericul despărțirii de Dumnezeu, unde nici lumină și nici chemare și nici biruință nu este, alta decât biruința morții celei de-a doua a lepădării și durerii.

Prin voința de a crea, Dumnezeu preschimbă universul Său intim, dintr-un univers adimensional, necreat «al voinței Sale manifeste», într-un univers al voinței împlinite, adică într-un univers al făptuirii și al plinătății timpului rostuit și înveșnicit, ca expresie veșnică a Împărăției Sale. Împărăția cea de Sus nu este doar un eveniment al puterii înțelegătoare, adică o expresie conceptuală, ci este un eveniment împlinit în Sine. De aceea Împărăția lui Dumnezeu ca Starea cea de Sus este înainte de a fi lumea, dincolo de conceptualizare, ca stare și eveniment al stării lui Dumnezeu, și dincolo de universul conceptual din care izvorăște lumea. Prin creație, această stare și acest eveniment, ajung în iconomia cea după har a lui Dumnezeu să reverse taina acestei Împărății, sau a acestui Eveniment, către cele create, astfel, întreaga taină a Împărăției ajunge a se sălășlui în făpturi, precum și în inimile noastre, după măsura rosturilor la care Dumnezeu a hotărnicit să cheme făptura, în cuprinderea fiecărui rost sfânt al său. De aceea nimic necurat nu va intra în Împărăție, nici evidența, nici faptul, nici timpul, nici sunetul, nici umbra și nici „umbra” necurățiilor, ci doar cele curățite prin Hristos în Duhul Sfânt. 
                                                                    * 
Stephen Hawking, în lucrarea sa de popularizare a științei, Universul într-o coajă de nucă, arată că „cercetări recente în domeniul fizicii nucleare și al energiilor înalte au împins cunoașterea în universul subatomic, la o scară de un miliard de ori mai mică decât scara la care se putea vedea acest univers în primii treizeci de ani ai secolului al XX-lea”. El afirmă că se poate continua la nesfârșit, descoperindu-se structuri la o scară din ce în ce mai mică. La acest moment cea mai mică mărime care nu mai poate fi desfăcută în subdiviziuni ar fi lungimea lui Planck. Pentru a da o relație matematică care să corespundă lungimii lui Planck, Howking spune: „ea ar putea fi un milimetru împărțit la o sută de mii de miliarde de miliarde de miliarde. Lumea nu este pregătită tehnic pentru a sonda distanțe atât de mici”[25]. Tema, însă, este una care trimite materia în sfera unei fascinații care îmbracă orice sens al materialității în câmpuri de energie despre care nu se cunoaște mare lucru.

Dacă materia este energie sau doar energie, încă se mai caută la temeiurile particulei. Unii cercetători afirmă, însă, cu destulă convingere, că atunci când vorbim despre materialitate, trebuie să ne gândim la materie ca la niște vârtejuri de energie împachetată la scări diferite, în diferite ordine de mărime și de referință. Spre deosebire de fizica clasică, newtoniană, fizica cuantică ne provoacă imaginația arătând că modelul unui atom este reprezentat de un nucleu în jurul căruia gravitează particule fixe de electroni şi protoni care nu ar fi nicidecum nişte particule fizice propriu-zise, ci concentraţii de energie în diferite zone ale atomului. Aceste unități materie-energie conţin, de fapt, informaţie şi energie. Cu cât ne apropiem mai mult de electroni şi protoni şi chiar de nucleul atomului, cu atât acestea par că se rarefiază în vortexuri de energie. În acest caz putem vorbi de materialitate în sens newtonian, sau materia este de fapt un câmp de forțe nevăzute care stau în împachetare? Și dacă avem de-a face cu un complex câmp de forțe, mai putem întreba oare câtă materie poate fi în acest univers și care este masa reală a universului?

Dacă energia unui atom este construită din acelaşi gen de energie din care sunt create gândurile, convingerile şi emoţiile noastre, în ce fel de univers trăim, de fapt? Dacă natura atomului se transformă atunci când  se schimbă câmpul său electromagnetic, atunci ce fel de energii țin lumea în agregare așa cum o putem vedea?

Întrebat ce a vrut să spună prin exorația: «Să cunoaștem mintea lui Dumnezeu!», într-un mod absolut descumpănitor, Hawking răspunde: „Acest fapt ar însemna să știm tot ceea ce ar ști Dumnezeu, dacă ar exista unul, dar nu există. Eu sunt ateu!”[26]. Cu adevărat bine a zis psalmistul despre cele pe poate să-și spună sieși omul întru necugetare! „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” Aceasta după ce însuși „nebunul” cu pricina ar fi putut vedea mai bine decât oricare dintre oamenii vremii sale atâta nor de mărturii în facerea mâinilor lui Dumnezeu. Dar același Stephen Hawking, coborând ochii dinspre cerul greu de înțeles, rămânând străin  acestei supreme fascinații create de Dumnezeu, și totuși sondând cu nădejde orizontul strâmt al atomului, zice:
„Dacă forța electrică dintre nucleul unui atom și electronii din jurul său n-ar scădea cu distanța (dintre ei) după o lege (?) care să permită atomilor să fie stabili, de așa fel încât electronii să nu cadă în nucleu, noi n-am mai fi aici ca să observăm universul și nici să ne întrebăm de ce ni se arată cvadridimensional. Aceasta - zice Hawking - ar fi în acord cu principiul antropic, care afirmă că universul trebuie să fie adecvat vieții inteligente![27]

Desigur, dacă n-ar exista acea lege, adică dacă atomii n-ar fi stabili, noi           n-am mai fi aici!  Cu certitudine, însă, legea aceea nu poate fi adusă în proiectul lumii nici chiar de un savant precum Stephen Hawking, un om cu inteligență receptoare, ci doar de Dumnezeu ca inteligență creatoare a unei Lumi al cărei sens subiacent vestește o pregnantă și indiscutabilă  prezență a Creatorului ei.

Așadar, trăim într-un univers antropic – adecvat vieții inteligente, dar și deiform în același timp, adică un univers adaptat vieții inteligente, după măsura inteligenței așezate în ea de Dumnezeu. Actul creației este în sine o hierofanie (o arătare a sacrului)! De ce? Pentru că, așa cum lesne putem citi la Sfinții Părinți, Creația trece prin mintea lui Dumnezeu și pune în act gândul sacru al lui Dumnezeu! Dumnezeu este Cel ce dă expresie profund rațională întregii existențe.

În ce chip putem vedea, oare, cu ochii minții cum ființarea lumii trece hotarele de la a nu fi spre a fi, cu această lumină creată în care prinde a se prelungi spre lume taina Împărăției celei de Sus? Și în ce chip putem vedea vremea aceea când această lumină, cu toate cele ce rodesc în creație, dimpreună cu evenimentul cel de sfințire și transfigurare și spiritualizare a lumii, trece reintrând dincolo de dimensionalitate în largul Împărăției celei veșnice?

În viziunea anumitor oameni de știință care s-au întrecut în cunoașterea spațiului, imaginarea lumii recompune cuprinderea globală a unui univers în formă de ovoid. Un imens ovoid în cuprinderea căruia spațiile dintre roiurile de galaxii cresc și se sting, fără ca ovoidul să fie mai mare sau mai mic. Aceasta înseamnă că se sting fie în lipsa capacității noastre de a vedea destul în adâncurile sale, fie dintr-o pricină necunoscută nouă.

Același Stephen Hawking (1941 - 2018), cercetător britanic, unul dintre cei mai de seamă teoreticieni ai originii universului, fizician, cosmolog și profesor la catedra de matematică a Universității din Cambridge, elaborează un model matematic asupra originii și evoluției universului în expansiune și întreprinde o serie de studii asupra relației dintre găurile negre din univers și termodinamică. Cercetările sale duc la concluzia că aceste găuri negre au o durată de existență limitată, constituirea unor perechi particulă-antiparticulă ajungând să se stingă treptat  evaporându-se într-o formă de radiație numită radiația Hawking. Mai târziu revine asupra acestei teorii spunând că radiația se produce indiferent de procesele care au loc înăuntrul unei găuri negre. Nu intenționăm să luăm în studiu o chestiune care ține de specializarea științifică la un atât de înalt nivel. Am amintit aceasta doar pentru a pune în evidență faptul că mulțimea de constelații și de roiuri de constelații migrează în univers după sensuri de gravitație locală, care se subsumează unui întreg. Aceasta înseamnă că întreg ovoidul universal despre care vorbim are un centru de gravitație către care sunt subsumate toate celelalte sensuri de gravitație.

Așadar, cum putem să vedem mai limpede felul în care traseele de lumină, ale diferitelor câmpuri subsumate, duc spre același punct. Savanții de astăzi admit că spațiul este non-liniar, adică este curb. Spațiul apare, de altminteri, ca un imens ovoid curbat în sine, ceea ce dă imaginea unui Torus. Forma de agregare a Torusului dovedește că în întreaga creație a lui Dumnezeu există un principiu universal de agregare, care se aplică nu doar mulțimii de forțe din Macro-universul văzut, cât și microuniversurilor care compun lumea la nivel atomic sau subatomic. Așadar, mulțimea de forțe din univers, sunt imprimate de arhitectura Torusului universal global, în care se poate deduce, la nivel de calcul, cum pleacă luminile din singularitate și se întorc iarăși în singularitate, după ce înfășoară întregul. Aceleași căi de urmat sunt reflectate până la nivelul unor energii care se manifestă hiperfin în universul subatomic sau la nivel de cuantă, toată această minune a creației pune în proiect principiul Torusului. Iar Torusul global al creației are un miez ce seamănă foarte bine cu un quarq: un inel din care ejectează lumina în orizontalitatea unui vortex sub formă de disc galactic, disipat către margini și prelungit în linii curbe care se reîntorc perpendicular în miez, scurgându-se în singularitate.
Văzând de departe un quarq, cu instrumentele optice de acum, nu putem distinge faptul că materia incandescentă tirată deasupra și dedesubtul discului galactic în pâlnii perpendiculare, reprezintă exact aceeași materie ejectată la periferia vortexului, această, materie având a se întoarce pe meridiane Torusului către miez. În acest fel, putem considera, că funcționează întreg conceptul universal al creației. De aceea se afirmă că universul este curb, pentru că materia care țâșnește pe linia discului acestui vortex, se întâlnește la periferia discului cu o țesătură gravitațională care împachetează materia și o redirijează către miez, pe liniile care îmbracă vortexul deasupra și dedesubt în sens toroidal.

Dacă vortexurile galactice ar trage materia înăuntru pe linia de câmp a orizontalității discului, s-ar dovedi nu faptul că distanța dintre sistemele solare în cadrul unei galaxii se lărgește, ci tocmai contrariul. Oamenii de știință au dovedit, însă că aceste spații se lărgesc, ceea ce înseamnă că vortexurile împrăștie materia pe linia focală a discului și nu o adună. S-a mai dovedit, însă, faptul că găurile negre din miezul fiecărei galaxii, concentrează în ele atâta forță gravitațională încât nu mai lasă loc, nici măcar radiației luminii să plece spre în afară. Aceasta înseamnă că există o limită până la care în vortex se scurge lumina în sens centripet, pe linia propriului ax de rotație, și că dincolo de câmpul care înfășoară acest ax, gravitația este neapărat orientată centrifug, perpendicular pe axul vortexului, ceea ce duce la fenomenul de ejectare.
Ce se poate afla la limita dintre gravitația centripetă care adună materia, inclusiv radiația și o scurge în singularitate, tirată de o parte și de alta - pe linia axului, și cealaltă gravitație centrifugă, care trimite materia din vortex către periferie, pe linia de fugă a discului galactic?  Este imposibil de știut! Putem doar să deducem că acea singularitate inițială, din care au ieșit la lumină creația, și spre care se resoarbe întreaga creație, nu trebuie să fie gândită altfel decât pe același principiu.
Plecând nu de la datele științei, de această dată, ci de la redimensionarea imaginilor despre univers reflectate, oarecum, și în scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar și la alți Sfinți Părinți, înțelegem plecarea lumii dintr-un punct și reîntoarcerea ei în același punct. Totuși, cum poate fi aceasta, întrucât atât ieșirea lumii cât și întoarcerea ei reprezintă de altminteri o curgere.

Avem dinainte imaginea unui punct, despre care nu știm nimic altceva că este o singularitate adimensională, echivalentă nimicului, sau necreatului. Pe de altă parte, inteligibil văzând, cunoaștem că lumea este scoasă în existență prin acel punct. Aceasta înseamnă că singularitatea – reprezentată de un punct de forță - care adună în sine materia, pe linia axului său de agregare, trimițând-o în adimensional, este înconjurată dinamic, de-a lungul axului de un inel de forțe din care creația țâșnește pe liniile de fugă dispuse sub formă de disc, disipând materia către peria discului. Ceea ce apare în meridianele de forță ale acelei periferii este Tăria pe care Dumnezeu a numit-o Cer.
Din punct de vedere teologic, punctul acela nu poate fi definit altfel decât ca element al creației. Nu vorbim, în acest caz, despre un element necreat, întrucât am afirma că lumea a fost făcută dintr-o materie preexistentă de forma unui punct, ceea ce este neadevărat. Punctul, ca singularitate, este aria de joncțiune dintre câmpul conceptual și câmpul creatural. Însăși această joncțiune este una creată și reprezintă expresia actului de voință creatoare a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că lumea, atât văzută, cât și cea nevăzută, atât conceptuală cât și cea faptică a avut un moment de început. Așadar punctul de început al creației văzute, reprezintă cea de-a doua frontieră a creației, prima frontieră de acest fel fiind întemeierea conceptuală a lumii în sânul rațiunilor dumnezeiești.

Punctul de inițiere a creației văzute reprezintă frontiera cea de-a doua a creației. Este frontiera dintre nevăzut și văzut și, în același timp, un punct susceptibil de a fi supus dimensionalizării - de partea măsurabilă, sesizabilă a creației văzute - deîndată ce prima secvență creată transpare prin el - deschizându-și preaplinul potențial. În același timp este o frontieră cu totul adimensională, nevăzută și „inexistentă” către singularitatea conceptuală de care se atinge pentru a trage afară în existență acel preaplin potențial care dă chip creației. Dacă joncțiunea dintre văzut și nevăzut este și frontieră și punct în același timp, nu putem vorbi despre altceva decât despre o frontieră care înconjoară circular un punct, astfel încât nici frontiera nici punctul nu pot avea consistență văzută, decât deîndată după prima secvență de început a creației. Să credem oare că punctul, ca element creatural, în împachetarea către sine a timpului ce se împlinește în el, obturează frontiera care dă curs potențialității să curgă din el spre lume ? În nici un caz! Aceasta pentru că actul creației este unul dinamic, așezat într-o curgere temporală. Acest act reprezintă ca timp distanța dintre prima secvență de început și ultima secvență care se scurge în acel punct de început. Ceea ce înseamnă că între aceste două secvențe de început și de sfârșit a lumii materiale, temporalitatea se scurge din singularitatea punctului de început al creației către singularitatea închiderii creației în acest punct. Între aceste două secvențe creația curge, fiind trimisă în existența văzută și resorbită în existența nevăzută în care timpul se înveșnicește devenind kairos sau fapt împlinit.

Între acestea două lumea curge, distanțele curbe ale aceleiași fenomenalități se unesc la capăt pe liniile meridiane ale reîntoarcerii în punct. Toate se întorc în acel punct prin care rațiunile potențiale au adus lumea din singularitatea conceptuală în singularitatea faptului împlinit. Există o vreme în care această întoarcere începe a se produce înainte ca sensul de ieșire a lumii prin el a fost deja închis. Aceasta înseamnă că actul creației, ca sens dinamic, nu se închide mai înainte de a începe înveșnicirea, ci este sau, mai exact, poate fi contemporan acestui act de înveșnicire. Faptul că această reîntoarcere ar putea curge spre singularitate, simultan lumii care curge dinspre ea, dovedește că este întrutotul  posibil ca universul care încă mai curge dinspre și spre origini, să aibă imaginea unui Torus. Asta înseamnă că însăși singularitatea trebuie să arate precum un Torus, în care punctul central adună pe axă, într-o gravitație centripetă care scurge spre înăuntru, ceea ce prin singularitate se trimisese mai înainte în existență, pe linia de forță a unei gravitații centrifuge dispusă în liniile de câmp ale unui disc așezat perpendicular și de jur împrejurul axei. 
Întrebarea care se pune este aceasta: când se vor resoarbe în sine definitiv liniile de câmp ale acestui Torus, care este, practic, ovoidul Universului cunoscut de noi? Întrebarea este similară cu cea a ucenicilor care voiau să știe de la Mântuitorul: „când va fi aceasta?” Iar El a răspuns: „Despre timpul acela nu știu nici îngerii din cer, nci Fiul ci numai Tatăl!”.

       Acest răspuns este partajat la măsura a două mărimi de ordine: 1. întâi că Fiul nu ar cunoaște, ca Om, acestea și ca om nu i se dă îngăduință să spună ceea ce îi este oprit la limita naturii sale omenești; însă ca Fiu al lui Dumnezeu, consubstanțial Tatălui, bine-cunoscând întru totul voia Tatălui, înțelege să despartă în sine această limită de cunoaștere și să lase omului ceea ce putea fi cunoscut de om până la limita Sa posibilă ca om; 2. ordinul de mărime care ține de libera voire a Tatălui de a alege momentul în raportare a voinței Sale cu mersul sau curgerea lumii, până la plinirea vremurilor. Prin aceasta Fiul, ca Dumnezeu, se retrage în smerirea de Sine până la limita cea mai de jos a smeririi Sale ca Dumnezeu, până într-atât încât consimte împreună cu Tatăl să-i lase ascunsă această cunoaștere, nu după Ființă, ci după voire smerită, pentru a da loc Tatălui spre a alege acel moment oricând voiește. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu se dezbină în actul de cunoaștere, ci rămâne unit în actul de voire, pentru atunci când Tatăl va da chip desăvârșit voinței privitor la cele ce găsește cu cale să voiască, precum și asupra timpului pe care-l va găsi îndreptățit spre aceasta.
 
Cât despre puterea noastră de pătrundere în această taină, înțelegem atât cât ne este necesar a cunoaște. Și dacă acei oameni de știință, precum Max Plank, care au calculat, sau au pus în formule matematice, momentul inițial al apariției lumii, nu pot spune prea multe despre aceasta, găsim că mai este încă vreme să aflăm toate, dacă Dumnezeu voiește. Până atunci știm, însă, faptul că în privința marilor idei despre lume, rațiunile științifice nu și-au unit definitiv pașii cu rațiunile revelației teologice, într-atât încât să putem proba sincron marile idei ale unora prin alții. Rămâne, pe de o parte, să ne mulțumim cu cât ni s-a revelat, iar pe de alta să mai căutăm încă. Posibil să nu ne fie de folos cugetarea asupra prea multor ipoteze dintre cele ce s-au arătat, de aceea va trebui să ne restrângem puțin către colțul nostru de univers.


______________________________________

[1] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 1., în Scrieri – partea întâia, col. P.S.B., vol, 17, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1986,  p. 71.
[2] expresia «netocmit și nevăzut» se regăsește în Omilia I-a la Hexaimeron, citată anterior, în traducerea Pr. D. Fecioru. Am optat pentru această traducere, îăntrucât considerăm că este mai aproape de sensul pe care îl impune contextul teologic al versetelor 1 și 2, cap. 1 Cartea Facerii. 
[3] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Ed. E.I.B.M. al B.O.R., București, 2001, p. 22.
[4] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 6.,  p. 77.
[5] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a II-a la Hexaimeron”, 3.,  p. 87.
[6] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 5.,  p. 76.
[7] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 2., p. 73.
[8] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 4.,  p. 75.
[9] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a II-a la Hexaimeron”, 1.,  p. 84.
[10] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 2., p. 72.
[11] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 6.,  p. 77.
[12] Ioan 1, 1-3. Am preferat traducerea adoptată în Ediția Jubiliară mai sus menționată.
[13] Ioan 15, 15.
[14] Ioan 17, 7.
[15] Ioan 17, 10
[16] Ioan 17, 5.
[17] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 5.,  p. 75.
[18] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 2.,  p. 73.
[19] numit astfel după Max Planck, fondatorul teoriei cuantice.
[20] 10-43 sec. este traducerea valorii
                0,0000000000000000000000000000000000000000001 sec.
[21] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 6.,  p. 77.
[22] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 3.,  p. 74.
[23] Pr. Dr. Aurel Mihai, Sfânta Treime și Cosmosul, Ed. Basilica, București, 2015, p. 106 -107.  Citarea la care face referire este explicată prin nota 221 din conținut, în care arată: Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, pp. 80-81 (cu referire la colecția P.S.B., vol. 80, Ed. I.B.M.  al B.O.R., Bucuresti, 1983). Textul, deși reflectă într-un anume sens, esența afirmațiilor Sfântului Maxim, nu se regăsește sub această formulare la referința indicată. În schimb poate fi lecturat sub această formă la Marie-Madeleine Davy, Encilopedia doctrinelor mistice, vol. 1. Ed. Amarcord, Timișoara, p. 352?
[24] PANENTEÍSM (< fr. {i}; {s} pan- gr. + en „în” + theos „Dumnezeu”) s. n. Concepție derivată din panteism, potrivit căreia lumea este în Dumnezeu ca o parte a ființei sale, fără ca Dumnezeu să se împartă în toate lucrurile. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Chr. Krause în încercarea de a reconcilia teismul cu panteismul. În sec. 20, cele mai influente forme de panenteism emană din scrierile filozofului neopozitivist american A.N. Whitehead și ale succesorilor săi.
[25] Stephen Hawking, Universul într-o coajă de nucă, versiunea românească, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 176.
[26] disponibilă la http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/stephen-hawking-spune-ca-dumnezeu-nu-exista-si-confirma-ca-este-ateu-13353760 accesată la data de 12 iun. 2018.
[27] Stephen Hawking, Universul într-o coajă..., p. 181.