§. VERIFICAREA PREMIZELOR TEHNICE
ALE BAZEI DE CALCUL CONSACRATE AFLĂRII DATEI PASCALE
Pascalia Alexandrină de stil nou sau vechi - așezată sincron în lucrarea cultului întregii Biserici Ortodoxe, cu re-datările de câte 13 zile diferență suprapuse peste vechile date calendaristice corespondente - funcționează pe baza unor cicluri luni-solare care pivotează diverse praguri de coincidență a fazelor lunare cu poziția ciclică a Soarelui. Aceste praguri de coincidență se presupune că ar reveni în răstimpuri, dând sincronicitate ciclică acelorași poziții – potrivit graficului pascal alexandrin mai sus amintit – după o durată de exact 532 ani. Perioada de 532 de ani rezultată din multiplicarea Enneakedecaeteridei (intervalul de 19 ani după care se presupune că lunațiile revin în aceleași date lunare) cu multiplul de 28, cât reprezintă anii în care datele calendaristice lunare revin la poziția acelorași zile săptămânale. S-a stabilit de principiu că o astfel de combinație a 28 de șiruri de câte 19 ani ar epuiza în sistem toate posibilitățile ciclic admise de suprapunerea acelorași date lunare peste aceleași zile săptămânale, după care ciclul se repetă.
Este o ipoteză ce trebuie neîntârziat verificată, altminteri vorbim despre lunații fictive. Din acest motiv, mai înainte de a ne hotărî să prospectăm oricare alt culoar al cercetării, ne propunem să verificăm dacă „motorul” Pascaliei Alexandrine funcționează corect, adică dacă nu există cumva anumite decalibrări de timp ale ciclului de 19 ani. Aceasta ne va duce la posibilitatea de a afla dacă se poate vorbi în acest caz despre fenomenul de sincronicitate, adică dacă suprapunerea finalurilor ciclurilor lunare peste finalul ciclurilor solare este o suprapunere absolut perfectă la capătul unei perioade de 532 de ani. Dacă ar exista măcar un singur punct de conjuncție al celor două tipuri de etape (lunare și solare), în acest caz s-ar putea vorbi despre sincronicitate.
Pornim, așadar, de la ideea verificării presupunerii că la capătul intervalului de 532 de ani s-ar petrece fericita conjuncție a celor două sisteme, cel lunar cu cel solar. Solicităm acest exercițiu de verificare întrucât toate computurile pascale legate de Pascalia Alexandrină sunt construite pe natura acestei presupuse coincidențe petrecute la capătul a 532 de ani, tabelele fiind sistematizate în baza acelei perioade de 19 ani, care ar surprinde toate suprapunerile posibile ale Lunilor Pline Vernale peste zilele săptămânale, în cadrul a 28 de retroacțiuni succesive.
Problema acestei sincronicități nu o reprezintă evidenta înmulțire (factuală) dintre cei doi factori (19 cu 28), ci o reprezintă întâi de toate «durata ciclicității fazelor lunare al căror sfârșit (ar) coincide „perfect” la un interval de 19 ani tropici încheiați, pentru a putea intra mai apoi în cursa combinării acestor date cu zilele săptămânale în care urmează a pivota fazele lunare, pe parcursul repetării de 28 de ori a ciclului de 19. În cazul în care nu se realizează respectiva coincidență, temeiul așezării în calculul pascal a multiplicării lui 19 cu 28 este un temei nul, ceea ce înseamnă că ciclul de 532 de ani pe care se bazează Pascalia Alexandrină este inoperabil. Vom afla dacă acest enunț este unul adevărat sau fals!
Apoi cea de-a doua situație care se cere a fi verificată este cea legată de existența unor dispoziții pe care se fundamentează metoda de calcul pascal referitoare la Echinocțiu de Primăvară, Luna Plină Vernală, și prima Duminică de lupă Luna Plină Vernală. Va trebui să investigăm natura canonicității acestei metode de calcul întrucât majoritatea referirilor decizionale care vizează determinarea Datei Pascale fac recurs la conjugarea celor trei repere. Este de luat în seamă faptul că, de pildă, și cele mai noi dintre aceste referiri, cum ar fi rezoluțiile Conferințelor Presinodale Pregătiroare de la Chambésy - preocupate de Problema calendarului - sunt rezoluții care pleacă de la premisa că metoda de calcul pascal ar avea aceste trei repere: «Prima Duminică de după Luna Plină care apare pe cer după Echinocțiu de Primăvară», repere atribuite hotărârii Părinților de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). O amplă dezbatere privind Examinarea Chestiunii unei Celebrări comune a Paștilor de către toți creștinii, în aceeași Duminică a fost inițiată de către Secretariatul pentru Pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a organizat la Chambésy între 28 iunie – 2 iulie, 1977, un Congres cu această temă. Recursul la cele mai noi cuceri în domeniul astronomic, concretizat în elaborarea unor tabele de calcul pascal, actualizate, nu a fost unul suficient de convingător, întrucât situația a rămas pe mai departe aceeași, în așteptarea miracolului de a se convinge fiecare entitate bisericească de necesitatea îndreptării datelor pascale.
Pentru a ne asigura, deci, că cea mai bună cale de urmat în materie de calcul pascal este aceea de a observa cu rigurozitate cele trei reperele canonice enunțate de sinoadele Bisericii (Echinocțiul, Luna Plină Vernală și prima Duminică de după aceasta), vom avea în vedere cercetarea trimiterilor către aceste mijloace. Vom investiga mai întâi în ce măsură paternitatea acestei metode, bazată pe cele trei repere, poate fi atribuită Sinodului I Ecumenic, în condițiile în care documentele oficiale ale acestui sinod nu s-au păstrat până la noi[1]. Așadar va trebui să vedem aria canonicității fiecăruia dintre aceste repere luate distinct, aceasta pentru că, exceptând referirea la indiciul Lunii Pline, celelalte două repere – alături de îndemnul de a avea o unică Dată Pascală pentru toată creștinătatea – se regăsesc atât în literatura canonică anterioară, cât și în cea posterioară Sinodului I de la Niceea[2]. Nu poate fi lipsit de dificultate nici faptul că Sinodul de la Antiohia (341) reiterează în canonul 1 exigența respectării întocmai a hotărârii marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea privitoare la situația serbării Paștilor, în condițiile în care – cu totul surprinzător – o astfel de referire nu se regăsește în cuprinsul celor 20 de canoane date de Sinod, ci doar în documente colaterale puse în legătură cu hotărârile sinodale.
Suntem interesați să aprofundăm aceste aspecte, pentru a clarifica punctele de plecare în lucrarea de optimizare a celei mai bune formule de calcul. Aceasta va constitui, de altfel, partea de argumentare a Proiectului nostru.
„La ce anume se referă dispoziția canonică, dată în vechime, de «a nu sărbători Sfânta Zi a Paștilor cu iudeii, înaintea echinocțiului de primăvară»? Se referă aceasta la (situația a.) – indiciul central privind metoda iudaică de calcul pascal?; sau se referă la (situația b.) interdicția de a sărbători în comunitățile lor?”.
Ar părea o copilărie să ne întrebăm aceste lucruri, de vreme ce ele au stăruit în conștiința Bisericii în chip evident și au fost lucrătoare două mii de ani. Totuși, va trebui să vedem din răspuns dimensiunea situării într-o aparentă dificultate de sens care descoperă Problema pascală într-o nouă lumină. Dacă răspunsul privitor la situația a) este: «Da! Referința nu este doar o interdicție, ci și este, de fapt, și o metodă de calcul pascal», atunci evident că situația b) cade sub auspiciile negației; Dacă primul răspuns care ne vine în minte, privitor la situația b) este, de asemenea, afirmativ: «Da! Dispozițiunea canonică (vizată) se referă doar la interdicția în sine și atât, fără a ne conferi o metodă de calcul!», întrucât în acest caz nu ne-ar interesa deloc vreo coincidență anume. Și, tot în acest al doilea caz, va trebui să revocăm valabilitatea afirmației cu privire la situația a), lipsindu-ne practic de indiciul central privind metoda de calcul pascal, ceea ce, în accepțiune oficială, ne-ar introduce într-un dezastru. Anume să nu mai știm când vom putea sărbători Paștele.
Am dorit cu aceasta, să trecem presupusa dispozițiune canonică (la care se relaționează temeiul calculării Datei Pascale creștine) prin rigoarea simplei probe instituite de logica formală care exclude contrariile. Am văzut că nu pot fi două afirmații adevărate, în cazul în care declamația uneia exclude valabilitatea celei de-a doua, dar nici măcar dacă adevărul celei de-a doua este adânc inserat în primul. Altminteri va trebui să găsim în subsidiarul contradicției un argument în plus pentru a da curs valabilității unei singure afirmații, acest argument, în cazul nostru, fiind unul contextual: posibila sincronicitate temporală dintre cele două, mai degrabă refuzarea suprapunerii Paștelui creștin peste Paștele iudaic. Vedem totuși că va trebui căutat cu grijă acest argument contextual, pentru a nu se înțelege că interesul creștin este preponderent orientat către Pesahul iudaic și, în secundar, Paștele creștin ar fi o anexă a aceluia.
Presupunând că ar fi existat vreo afirmație canonică privind interzicea ținerii sărbătorii Nașterii Domnului deodată cu Sărbătoarea Sfințirii Templului iudaic (coincidență care a și avut loc în mai multe cazuri), apare întrebarea: oare noi, creștinii, ar trebui să calculăm tot timpul când vremea sărbătorilor iudaice pentru a evita suprapunerea cu acestea? În niciun caz! Este doar considerentul nostru. Însă, acesta reprezintă de fapt contextul înțelegerii interdicții canonice dată de Sinodul de la Antiohia. Pe nimeni dintre creștini nu a interesat faptul că Sărbătoarea Sfințirii Templului (Hanuka - ținută la 25 Kislev), ar putea coincide cu 25 decembrie. Nu ne-ar interesa absolut deloc să vedem când își țin evreii celelalte sărbători pentru a nu se suprapune peste sărbătorile creștinilor. De ce am face asta? Întâlnim, totuși, vorbire despre Pesah în canoanele ortodoxe, și, încercăm să înțelegem care este conotația acestei referințe?! În opinia noastră, canonul 1 de la Antiohia se referă exclusiv la metoda de calcul întemeiat pe calcularea fazelor Lunii, adică interzice exact ceea ce au lucrat dintotdeauna pascaliografii Bisericii care s-au relaționat la indiciul Lunii Pline (care este un indiciu eminamente iudaic).
În această înterdicție se află o mare abiguitate. Aceasta a și dus la dezastrul legat de fixarea Datei Paștelui în proiect. Dacă întâlnim, de pildă, porunca: «să nu te duci să cumperi de la hala de carne, ci să cumperi de la hala de pește!», va trebui să luăm în calcul două elemente subsidiare al acelui imperativ: anume că: ① nu se specifică natura cumpărăturilor către care suntem trimiși – existând poate în subsidiar ideea de a cumpăra de la destinația amintită doar recipientul sau ambalajul, plasa ori vasul de transport al cărnii; ② nu se are în vedere faptul că nu doar carnea de vânzare, în general, este carne, ci și peștele este tot carne. Aceasta înseamnă că mecanismul gândirii noastre subsidiare va trebui să despartă singură logica faptului că emitentul poruncii nu dorește să cumperi carne, deși la hala de pește este tot carne. În cazul în care dispoziția respectivă operează cu o logică subsidiară, latura evidentă a interdicției intră în logica subsidiară a oricăruia dintre primitorii poruncii.
O situație similară întâlnim în această dispoziție canonică referitoare la serbarea Paștilor, în care avem două categorii de afirmații: unele directe – explicite; altele indirecte – subsidiare, adică implicite; Înrudită cu ce-a de-a doua, mai există și o a treia categorie de noțiuni care nu sunt nici implicite și nici sugerate, ci sunt contextuale: ideea că trebuie un anume calcul pentru a rezolva întreg puzzle-ul problemei. Să înșiruim la vedere elementele problemei și să vedem ce anume vrea să spună legiuitorul canonic în această dispoziție sinodală:
- admite că Paștele creștin trebuie serbat;
- admite că în același timp cu existența unui Paște creștin există un Paște iudaic;
- admite că Paștele creștin este distinct de Paștele iudaic, motiv pentru care semnificațiile celor două nu coincid;
- admite că cele două sărbători, deși nu coincid ca semnificație, pot să coincidă ca timp;
- admite că, în eventualitatea în care cele două sărbători vor coincide ca timp, pot introduce confuzia în ceea ce privește semnificația.
Așadar în situația a) răspunsul este: «Da! Referința nu este doar o interdicție, ci și este, de fapt, și o metodă de calcul pascal»; Iar în situația b) răspunsul ar fi de asemenea, afirmativ: «Da! Dispozițiunea canonică (vizată) se referă doar la interdicția în sine și atât, fără a ne conferi o metodă de calcul!».
Forțați fiind să alegem între situația a. și b., în condițiile în care știm că cele două pot fi complementare, vom dezvolta pe scurt cele două direcții.
a.) Dacă răspunsul privind înțelegerea acestei dispoziții este de afirmativ, înțelegând că se referă la modul de calcul pascal, înseamnă că avem de-a face cu o contradicție implicită: Se recomandă calcularea Paștilor după iudei, dar se interzice sărbătorirea Paștelui creștin odată cu aceștia, fapt ce ar duce la amânarea măcar cu o săptămână a Paștelui creștin față de cel iudaic. În dispoziția de mai sus nu reiese, însă, 1. obligativitatea calculării Paștelor creștine după iudei, ci doar 2. interdicția de a serba cu aceștia laolaltă. De aici, a trage concluzia că pentru identificarea Zilei Paștelui creștin trebuie avută în vedere (prin metoda de calcul iudaic) aflarea Lunei Pline de Primăvară, care este o cutumă a calendarului iudaic, pare o presupunere care a intrat în uz pe calea unei contradicții implicite care trebuie grabnic eliminată. Și dacă nu este așa, va trebui cercetat cum a ajuns în cadrul formulei creștine de calcul pascal referirea la Luna Pascală iudaică (adică Paștele iudaic), acesta fiind un indiciu al dependenței creștine de serbarea iudaică. Convertită la creștinism, această măsură ar apărea în tradiția noastră sub formularea «prima Duminică după Lună Plină, după Echinocțiul de Primăvară». Însă, interesul nostru, al creștinilor, nu este acela de a afla Luna Plină pentru a ști când să fugin din Egipt, în toiul nopții, ci este acela de a înțelege când începe Răsăritul creșterii pregnante a Zilei, în urcarea Soarelui la meridian, ceea ce reprezintă iconic Răsăritul Mântuirii noastră în Hristos, Domnul, prin Învierea Sa din Morți. Adică, interesul nostru creștin este acela de a ști când este proxima Duminică a Primăverii, totdeauna după Echinocțiu și nu înainte de acesta.
Iar dacă cineva ar spune că prima Lună Plină a Primăverii nu reprezintă Paștele iudaic, întrucât Părinții avertizează că Paștele iudaic se serbează (și) înainte de echinocțiu, răspunsul care survine ar acesta: Nu ne privește faptul că Paștele iudaic pică mai înainte de Echinocțiul de Primăvară. Aceasta nici dacă ar fi doar pe cale de excepție, dintr-o pură eroare de calcul. Este sau nu o situație rară, iarăși nu ne privește pe noi în calitate de creștini, aceasta pentru că nu avem atenția îndreptată spre Pesahul nopții în care evreii au fugit din Egipt, ci spre Paștele Învierii, petrecute în zorii zilei acelei Duminici care apare după urcarea Soarelui la meridian în anotimpul vernal.
Va trebui, deci, să aflăm cine anume a presupus că includerea Lunii Pascale iudaice în calculul pascal creștin ar reprezenta o cale de urmat în contextul acelei interdicții?! Apoi ar mai trebui investigat, dacă părinții interzic serbarea laolaltă cu iudeii, acesta ar fi un indiciu de urmat, sau de refuzat? Dacă nu este de urmat, precum zice și canonul, de ce insistăm să calculăm când pică neapărat Luna Plină Vernală, care dă definiția de principiu a Pesahului iudaic? Pentru a ști să nu serbăm la aceeași dată?! Totuși, Ziua Sfintelor Paști trebuie sau ar trebui să se calculeze în temeiul unei afirmații (când să serbăm), și nu pe baza unei negații (când să nu serbăm)? Pentru că aceasta ar însemna să serbăm oricând, numai atunci nu!
Dacă ruperea definitivă de iudei are un sens în viața creștinului, ce importanță ar mai avea acest recurs la Luna Pascală iudaică, care chiar nu privește viața creștinului? Cine a impus mai întâi determinarea Lunii Pline în elaborarea Pascaliei și ce sens a avut această referire la un reper iudaic pentru definirea Paștelui creștin?!;
Se cunoaște faptul acesta (la Eusebiu de Cezareea), că Paștele iudaic pica în răstimpuri de două ori într-un an (este vorba aici despre anul proleptic roman), prilej cu care cel de-al doilea Paște al aceluiași an era serbat înainte de Echinocțiul de Primăvară. În mod special, exact acest aspect este semnalat de interdicția în cauză. Echinocțiul era așadar indiciul care să ne despartă de maniera iudaică de calcul. Acest aspect întemeiat și pe interdicția sinodului, era de neadmis, din perspectiva faptului că Data la care Mântuitorul Hristos a Înviat (16 Nisan a anului 33)[3] se petrecuse în acel an după Echinocțiu. Așadar, trebuie văzut dacă făcând referire în acest context doar la Echinocțiu, Părinții au avut în vedere în mod implicit și Luna Plină de după Echinocțiu, sau nu. Din referatul canonic al can. 7 Apostolic sau al can. 1 Antiohia nu reiese că Luna Pascală iudaică ar putea fi folosită drept indiciu, de vreme ce, din perspectivă iudaică, o astfel de lunație putea fi una anterioară Echinocțiului. De toată mirarea este și faptul că între cele 20 de canoane date de Sinodul I Ecumenici, nu se găsește niciunul care să facă referire la sistemul de calcul consacrat în propășirea de peste timp: «prima Duminică după Lună Plină, după Echinocțiul de Primăvară». Niciunul dintre aceste canoane nu face referire la Luna Plină iudaică sau la Luna Plină Venală.
Dar, ne gândim cum anume Părinții Bisericii au putut opri pe creștini să aibă părtășie cu evreii în chestiunea serbării Paștilor, dacă nu au hotărât ceva mai mult, anume să-i oprească de la o astfel de părtășie cu învățații lor în privința determinării Paștelui creștin, luând astfel drept referențial Paștele iudaic? În acest caz despărțirea de iudei privind problema pascală fiind practic imposibil de urmat, de vreme ce Paștele de ambele părți era configurat în logica aceleiași Luni Pline: pe de o parte pentru a ști vremea când serbau evreii, pe de alta pentru a ști vremea în care creștinii să nu serbeze, lăsând distanța primei Duminici ce urma acesteia.
b.) Dacă răspunsul se referă la o interdicție, înseamnă că trebuie cercetat nu doar contextul interdicției, ci și ecourile colaterale.
Can. 1 Antiohia (341) face vorbire despre necesitarea respectării întocmai a hotărârii marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, cu privire la serbarea Paștilor:
«Toți cei care îndrăznesc să desființeze hotărârea marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, în prezența evlaviosului și de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin, în privința Sfintei sărbători a mântuitoarelor Paști, să fie excomunicați și lepădați din Biserică [...]. Iar dacă vreunul dintre clericii Bisericii [...] va îndrăzni [...] să serbeze Paștile împreună cu evreii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte [...]».
Prima și cea mai neproductivă soluție identificată în cadrul acestui amplu proces de sintetizare a culoarelor de lucru privind elaborarea temei a fost ideea de a căuta la nivel „epidermic” o anumită logică a calculelor pe baza cărora se întemeiază reperele calendaristice. Am refăcut căile de atac ale computiștilor pascali de la Dionisie Exiguul, Maxim Mărturisitorul, Beda Venerabilul, Matei Vlastaris, Ioan Damaschinul[4] încoace și am aflat că la baza oricăruia dintre aceste sisteme stă un algoritm bazat pe recapitulații ciclice ale unor date circumscrise unui mai mare ciclu de 532 ani, rezultat din combinarea perioadelor de recapitulații solare, cu ciclurile sinodice ale lunii în care se cuprind repetabilele faze lunare. Această perioadă, adoptată de majoritatea părinților pascaliografi amintiți, are ca bază de calcul Enneakedeecaeterida, ciclul de 19 ani, adică ciclul metonic (al lui Meton) introdus mai întâi în calculul pascal de un iscusit savant alexandrin Anatolie, Episcop al Laodiceei Siriei. Despre acesta Eusebiu de Cezareea spunea că „se numără în primele rânduri între cei mai vestiți oameni ai vremurilor sale, datorită elocinței, educației și pregătirii sale filosofice, unul care a dus la cea mai înaltă desăvârșire studiile aritmeticii, geometriei, astronomiei, fiind vestit atât în științele dialectice și fizice, cât și în cele retorice, socotit vrednic a reface în Alexandria o școală de orientare aristotelică”[5].
Ciclul pascal al lui Anatolie începe cu anul 276 și cuprinde 19 ani. Potrivit calculelor sale Paștile trebuiau să cadă în Duminica de după cea de-a 14-a zi a lunii noi, după echinocțiul de primăvară și avea ca termen ultim cea de-a 20 zi. Cât despre data echinocțială el indică acestea: «Să ținem minte [...] începutul ciclului zodiacului sau a ciclului întreg de 19 ani [...] la romani (21 Martie), ziua a 11-a înainte de calendele lui Aprilie»[6]. Și mai departe spune că atunci, la respectiva dată «soarele a intrat nu numai în primul semn al zodiacului, ci a avansat cu patru zile (avans realizat în sens ascendent, pe meridian, deasupra Ecuatorului), și acest segment se numește prima douăsprezecime sau Echinocțiu, care este început de Lună, capătul zodiacului și punctul de plecare al planetelor, pe când segmentul anterior se numește ultima lună, ultima douăsprezecime și sfârșitul zodiacului»[7].
Fac precizarea că Echinocțiul nu este determinat de lunații, ci de urcarea luminii Soarelui la meridian, la limita la care ziua ajunge să fie egală cu noaptea. Deci, Soarele este cel care dă măsura precesiei echinocțiale și nu Luna, cum greșit se consideră în citatul de mai sus. Așadar, cel care - în mod eronat - leagă Luna Plină de Echinocțiu, și care pune în scenă calculul iudaic, printr-o falsă legătură implicită dintre Echinocțiu și fazele Lunii este pascalograful Anatolie.
Anatolie (n. începutul secolului al III-lea - d. 3 iulie 283) - episcop al Laodiceei Siriei - după mărturia lui Eusebiu de Cezareea şi a Fericitului Ieronim era unul din cei mai proemineți savanţi şi mai elocvenţi bărbaţi ai timpului său. Mai este cunoscut și sub numirea de Anatolie al Alexandriei. Faptul de a avea o astfel de reputație în rândul cărturarilor vremii sale, dar mai ales între ierarhii timpului, i-a permis - anterior Sinodului de la Niceea - să introducă cu ușurință o metodă iudaică de deteminare a Datei Pascale pe care pascalografii de mai târziu - de după sinodul niceean - nu au văzut-o deloc în contradicție cu cerința sinodală a despărțirii de calculele evreiești. Anatolie face trecerea de la o metodă de calcul a Sfântului Dionisie cel Mare, episcop de Alexandria (247-264), către o altă metodă de previzionarea a ciclurilor de 19 ani ca multiplu comun al anului solar și al lunii sinodice (lunare). Această metodă, de fapt, aparținea unui păgân, anume, grecului Meton din Atena (sec. V î.Hr.) care a observat (empiric) faptul că perioada de 19 ani ar fi aproximativ egală cu 235 de luni sinodice, care, rotunjite la zile întregi ar da 6.940 de zile. În fapt, 235 de luni sinodice parcurg 6.939 de zile, 16 ore, 31 minute și 19,056 secunde.
Înainte de Anatolie Sfântul Dionisie cel Mare își întemeiase calculele pe ideea determinării Echinocțiului de Primăvară printr-o succesiune de intervaluri numite octaetiride. În Alexandria secolului al III-lea era de notorietate regula de a serba Paștele după Echinocțiul de Primăvară, principiu asupra căruia s-a concentrat întreaga Biserică creștină și care era susținut în mod special de Sfântul Dionisie. Anatolie, însă, lunecă spre calculul iudaic printr-o subtilitate de interpretare. El asimilează calcul iudaic metodei metonice care promova ciclul de 19 ani, eneakedeeaetirida, considerând - după cum se poate observa mai sus - că „prima douăsprezecime” adică Echinocțiul ar fi „început de Lună (adică Lună Nouă), capătul zodiacului și punctul de plecare al planetelor”. Această afirmație conține implicit trimiterea la modul de determinare a Lunii Pline asimilată calcului iudaic al lunațiilor, întrucât începutul Anul iudaic (1 Nissan) coincide cu Luna Nouă.
Anatolie, practic, elimină octaeterida echinocțială a Sfântuli Dionisie și introduce în Biserica creștină calculul iudaic al Datei Pascale, întemeind (anterior sinodului, desigur) o contradicție implicită pe care pascalofrafii creștini de după el au ignorat-o cu desăvârșire: anume că nici părinții trăitori anterior Sinodului I ecumenic și nici părinții sinodali de la acest sinod nu au considerat altfel decât că necesitatea „despărțirii de iudei” se referă strict la modalitatea de respingere a calculelor iudaice în această privință a Paștilor, și nu neapărat la amestecul creștinilor cu iudeii în sinagoga iudaică.
Se poate afirma - fără dubiu - că „sfânta” Pascalie Alexandrină, intrată mai apoi în uz în toată biserica aparține de fapt acelui Meton din Atena (sec. V î.Hr.), un învățat păgân, care s-a bazat pe calcule și observări empirice, pe rotunjiri și aproximări menite să dea aparența infailibilității unei ordini succesive a fazelor lunare față de echinocțiu. În fond, aceasta constituia un mit „științific” care a încurcat până în zilele noastre viața Bisericii.
Mergând mai departe cu această „rotunjire”, pentru a ajunge la combinația așa zis perfectă de 532 ani a celor două cicluri, solar și lunar, ar trebui să ignorăm diferențele de c.ca 7 ore și jumătate la fiecare ciclu de 19 ani, ceea ce duce la minus c.ca 5,8 zile pe ciclu lunar. Luând în considerare, însă, faptul că nici anii tropici nu sunt părți întregi de zile, ci dau zecimale redistribuite la nivelul anilor bisecți, la un total de 532 de ani în reprize de câte patru (3 comuni și 1 bisect), rata de sincronicitate a celor două tipuri de cicluri bazate pe încheierea perioadei tropice și a celei sinodice, va fi cu o eroare de sincronizare, la ciclul de 532 ani, de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde.
Computiștii pascali de peste vreme s-au străduit să ducă la cea mai înaltă acuratețe combinațiile și rosturile șirurilor de date la nivelul tehnic al vremii lor. Astfel, pe bună dreptate, se consideră justificată posibilitatea ca această eroare de sincronizare a lunațiilor la meridian de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde la un ciclu de 532 de ani să nu fi fost posibil de identificat pe baza gnomonului[8], observațiile lor fiind de-a dreptul empirice, bazate pe un instrumentar rudimentar și nu pe o tehnologie de precizie. Se dovedește, în schimb, că toate computurile pascale din antichitate și până în ultimul secol și jumătate aproape de noi sunt afectate de această eroare. Excepție fac tabelele pascale elaborate de astronomii de mai aproape de noi, într-o perioadă în care a fost posibilă consultarea datelor furnizate de observatoarele astronomice moderne, universitățile și Institutele care au elaborat efemeridele echinocțiale și lunare mai recente.
Conferința Interortodoxă de la Moscova va decreta că în toată biserica Ortodoxă trebuie să se țină Pascalia Alexandrină (așadar, cea bazată pe calculele empirice ale lui Anatolie), preluată și recalibrată - asemeni empiric - de computiștii și pascaliografii de mai apoi. Vedem însă, că acest ciclu de 532, care constituie piatra de temelie a Pascaliei Alexandrine este o platformă a aproximației extrem de largi. Aceasta înseamnă că niciodată, dar absolut niciodată de când funcționează Pascalia Alexandrină în istorie, determinarea Zilei Pascale nu s-a făcut cu o precizie de determinare de ore, minute și secunde, și nici Paștile nu a fost serbat la Ziua cuvenită decât din pură întâmplare, și începând cu diferența de la 2 la 5 zile până la limita rotundă de 7, cât măsoară săptămâna, presupunând de-aici încolo cu multipli de 7. Admitem că a fost posibil ca în anumite cazuri, să se fi putut serba din întâmplare în ziua preconiztă de regula alexandrină, dar acest aspect nu revelează întru nimic temeiul sărbătorii, ci doar avantajul de a considera fericită această potrivire cu ciclul metonic.
Se pune astfel întrebarea: a căuta această Zi cu mijloace științifice poate fi cea mai adevărată cale? Sau nu? Are vreun loc știința în aflarea Zilei Paștilor sau să recurgem la Cronologia și la Hermeneutica Scripturii din nou pentru a vedea care este ”Ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa”?
Personal consider că Ziua Paștilor nu trebuie ținută după Lună, ci doar după Soare (ciclurile tropice, care pun în evidență necesitatea de a urmări echinocțiul), pentru ca imediat după acesta să dăm curs algoritmului care definește concordanța cu ziua calendaristică a anului 33 d.Hr, în suprapunerea de rol peste cursul ăntregului calendar de atunci încoace.
Pentru aceasta va trebui calendarul calibrat, prin interpolari succesive a unor ani al căror număr total de zile să fie divizibili cu 7 și care să preia din timp în timp (la distanțe bine precizate) rolul anilor bisecți, astfel încât data pe care o vom identifica în Calendarul Anului 33 d.Hr., ca dată a Învierii Domnului, să poată pica an de an în zi de Dumninică. Această lucrare, însă, va trebui împlinită de așa fel încât niciodată să nu se întrerupă șirul (veșnic) al celor șapte zile săptămânale.
Să ne întoarcem, însă, la «piatra de temelie» a Pascaliei, piatră numită și Enneakedeecaeteridă! S-a spus că zilele lunare se repetă exact în același timp după o perioadă de 532 ani. Pe acest ciclu de 532 de ani întemeiază era creștină Dionisie Exiguul. Totuși, potrivit calculelor mai noi, vedem că eroarea de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde la fiecare ciclu de 532 de ani face ca sincronicitatea despre care vorbesc pascaliile vechi, începând cu cea alexandrină, să nu se petreacă de fapt niciodată! Ideea că lanțurile ciclurilor solare se pot suprapune peste cele lunare din răstimp în răstimp se edifică pe un postament de lut. Acest fapt nu se va întâmpla de fapt niciodată. Venind în calcule cu aproximarea unui ciclu pascal de 532 de ani rezultat din multiplicarea ciclului de 19 ani lunari - la finele cărora s-ar încheia în buclă complet închisă duratele lunilor sinodice - cu ciclul solar de 28 de ani când datele calendaristice corespund acelorași zile săptămânale, reprezintă o platformă de calcul suficient de lunecătoare încât să dea peste cap întreg edificiul pascalic.
Am verificat calculele pornind de la realitatea astronomică a fenomenelor, precum s-a văzut, m-am verificat cu datele publicate în website-urile de specialitate, la care fac referire în cuprinsul acestui material în cele ce urmează, și am constatat că datele lunațiilor intră în bucla unei sinusoide în care se realizează fenomenul de creștere/descreștere a datelor, adică cu excentricitate care depășește limita a 10 zile de o parte și de alta a limitei de 8 aprilie, de exemplu.
Două exemple de șiruri de ani, cu unități dispuse la distanța ciclică de câte 532 fiecare, în cazul cărora veți putea observa limpede faptul că nu funcționează nicidecum logica computațională a celor care vor a decreta faptul că Lunile Pline Vernale și datele Pascale trebuie să se repete la fiecare 532 ani. Nu putem vorbi despre o astfel de reiterare, de vreme ce ciclurile lunare sunt totdeauna poziționate în excentricitate față de un reper fix: Așa se face că, analizând situația pe perioade mari de timp, rezultatul poate arăta de felul acesta:
Anul 33 (Anul Răstignirii și Învierii Domnului) – Luna Plină Vernală la 5 aprilie;
* (ce se întâmplă 532 ani mai târziu?):
Anul 565 - Luna Plină Vernală la 3 aprilie (Luna apare mai devreme cu 2 zile);
*
Anul 1097 - Luna Plină Vernală (am să abreviez LPV) la 1 aprilie (apare mai devreme cu alte 4 zile față de datele Anului 33);
*
Anul 1629 - LPV 30 martie (apare mai devreme cu 6 zile față de LPV a Anului 33);
*
Anul 2161 - LPV 12 aprilie (are loc un salt cu 13 zile față de situația anului 1629 și cu 7 zile mai târziu în excentricitate față de situația Anului 33);
*
Anul 2693 - LPV 14 aprilie (excentricitatea crește la 9 zile mai târziu față de Anul 33);
*
Anul 3225 - LPV 17 aprilie (12 zile mai târziu decât situația din Anul 33);
*
Anul 3757 - LPV 19 aprilie (14 zile mai târziu față de situația din Anul 33);
Al doilea șir (fără explicații) – care s-ar situa exact pe cealaltă buclă a sinusoidei, cu mici variații: (-401 i.Hr. – LPV 19 aprilie); (132 – LPV 18 aprilie); (664- 16 aprilie); (1196 – LPV 14 aprilie); (1728 – PLV 13 aprilie); (2260 –LPV 28 martie); (2792 – LPV 30 martie); (3324 – LPV 1 aprilie); și ajungem iarăși la 3 aprilie (3856 – LPV 3 aprilie).
Ce se înțelege de aici? Anume faptul că perfecta repetabilitatea infinită a ciclurilor luni-solare reprezintă mitul șubred pe care s-a clădit Pascalia Alexandrină.
Am văzut că perioada de 532 de ani rezultă din multiplicarea anilor lunari (în număr de 19), după care se presupune că Luna s-ar afla exact în aceeași relație față de Anul Tropic, cu perioada de 28 de ani tropici (solari) după care datele lunare corespund acelorași zile săptămânale. Tabelele pascale, oricare ar fi acestea, indiferent din ce sursă ar proveni sunt construite pe această temelie a ciclului „repetabil” de 532 de zile.
Astfel stând lucrurile, pentru a mă circumscrie rigorii exactității, am dorit să pun sub „microscopul” concordanței tehnice cu realitatea cordul subtil care dă viață acestui ciclu de 532 ani, configurat din multiplicarea lui 19 cu 28. Acest motor lăuntric al tabelei pascale este folosirea în calcul a perioadei sinodice de patru lunații încheiate, câte descrie Luna pe cer, măsurând în total perioada sinodică de 29.530589 zile. Am constata că există o imensă problemă: anume - ideea aproximării.
Defecțiunea sistemică a tabelelor pascale constă în premisa că celebra conjuncție a ciclurilor anilor solari cu ciclurile anilor lunari se poate regăsi vreodată în întâlnirea vreunui SAROS identic cu precedentul[9].
Computiștii pascali, oricare ar fi fost aceia vreodată în istorie, au plecat de la postulatul, insuficient clarificat, al faptului că așezarea lunii și a soarelui în mecanica cerului se repetă în bucle spațio-temporale identice. Este absolut fals. Această „dogmă” apare în Computul Pascal în toată splendoarea inexactității. Există mai multe mișcări conjugate ale corpurilor cerești – și mă refer strict la relația Soare / Pământ / Lună – supuse unor efecte aleatorii, sau de o ciclicitate repetabilă în bucle de timp mult mai largi. Există tendințe de creștere/descreștere a fiecăruia dintre acești cicli. Aceste creșteri/descreșteri se situează pe sinusoide temporale asincrone, ale căror combinații nu dau răspunsul nici unui fel de indici de coincidență. Există slabe, dar măsurabile tendințe de ordin mecanic, privitoare la duratele mișcărilor de rotație (în jurul propriei axe) și de revoluție (deplasarea pe ecliptică sau pe orbită), coroborate cu fenomene de precesie echinoxială și cu mișcări decalibrate de nutație care defazează continuu direcția de contur a axei de rotație în sens circular, măsurabil la poli, astfel încât a concluziona că avem de-a face cu un ceasornic al Lunii care bate gongul exact în răstimpurile în care ar răsuna gongul Soarelui, este exact premisa falsă care duce computurile pascale în derizoriu.
Dacă din antichitatea târzie și până în prezent anul tropic solar s-a micșorat continuu, în paralel cu creșterea anvergurii ciclurilor sinodice ale Lunii care se dilatau ca timp - în proporții infime dar măsurabile, desigur - după anii 2200 încolo „respirația” ambelor sisteme se schimbă, acești cicli revin la ceea ce s-a petrecut în aria miilor de ani în urmă, adică anul tropic solar va crește în raport cu intervalul lunii sinodice care va scădea și tot așa, iarăși se vor întoarce în bucla sinusoidală care urcă și coboară în timp, prelungindu-se în adânc de veacuri. Aceste fine determinări au scăpat astronomilor din vechime.
Sistemul solar, precum și combustia magnetismului geostatic terestru, dar și cel al Lunii, care este celălalt corp lipsit de lumină proprie, ca o soră oarbă a Pământului, aflat în imediata noastră vecinătate pe post de satelit natural, constituie un ansamblu bazat pe un mecanism aflat în mișcare pe o traiectorie asincronă, dată de atracția vortexului galactic dincolo de care soarele nostru cu întreg sistemul solar format din planete urcă și coboară periodic deasupra sau dedesubtul ecuatorului galactic. Această urcare și revenire, precum și variațiile în intensitate a câmpurilor de magnetism întâlnite în cale creează micile variații descrise. Din cauza acestor variații, determinarea punctelor de sincronicitate dintre traiectoriile Soarelui, Pământului și Lunii se realizează cu un instrumentar adecvat și de către observatori instruiți în această specialitate.
*
În cea de-a doua etapă a cercetării am abandonat domeniul periferic al calculelor dispuse în computuri și paradigme tabelare, pentru a cerceta în amănunt coordonările sistemice. Văzusem deja tabele pascale, am identificat erorile și m-am hotărât să abandonez ideea de a corecta vreun algoritm de așa manieră încât să poată funcționa permanent, deoarece în sistemul cu pricina ar fi trebuit introduse date de calibrare la fiecare generație de câte 532. Am fost silit să admit eroarea ciclilor de 532 de ani și, pentru a ieși din blocajul unei aritmetici fără nici o finalitate, m-am detașat puțin de proiect. A reieșit mai târziu că această detașare mă retrimitea la fascinația dogmei, una care de data aceasta avea să-și împlinească răspunsurile în revelația Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.
Trebuia să fi știut dintru început că peticul nou la haina veche destramă toată haina și face ruptura și mai mare. M-am întors așadar la studiul scripturii și al Părinților.
A fost nevoie de introspecție, precum și de efectuarea unor sondaje tehnice în aparatul de susținere tematică spre a realiza că obiectivul consolidării calendarului încetează deîndată ce ne găsim în fața unor formule prestabilite, care nu au corespondent în realitatea astronomică a problemei. Alcătuirea unor algoritmi, a unor chei tabelare, a unor trimiteri criptice către șiruri de date nu vor putea avea altă menire decât aceea de a lăsa în urmă o ceață groasă și o împăienjenire a minți. Am ales să mă trezesc din aceasta și să caut a fundamenta doctrinar și cronologic data în care a Înviat Domnul Hristos ca premisă sigură a Datei Pascale.
Această dată a Învierii Domnului este o zi de Duminică în a opta zi a celei de-a opta luni de la începerea Anului bisericesc, o zi dispusă la interferența laturilor crucii Analemmei, în miezul cifrei opt pe care o descrie Soarele pe cer în baleierea sa pe parcursul întregului an. În mod cu totul surprinzător am aflat că indiferent de fluctuația analemică a Soarelui determinată de ancorarea sa pe traiectoria galactică, această Zi Pascală se situează totdeauna după data Echinocțiului de Primăvară sesizabil în Emisfera Nordică.
Cercetând situația Analemmei am înțeles că Soarele, în cuprinsul unui an întreg, descrie pe cer o traiectorie fascinantă sub forma cifrei opt. În mod cu totul surprinzător, în proximitatea intersecției celor două bucle ale liniilor de urcare și coborâre ale cifrei opt apare Duminica Învierii (anului 33 d.Hr.) în data de 8 Aprilie.
Aflând aceste amănunte înscrise tainic în revelația naturală, am concluzionat că, în genere, noi oamenii înțelegem greșit diverse aspecte ale creației și ignorăm ceea ce s-ar cuveni să ne apropie, dar mai mult decât atât, ignorăm indiciile pe care ni le-a lăsat însuși Dumnezeu în Scripturi și pe cerul înstelat. Să rememorăm cu această ocazie ceea ce grăiește Duhul Sfânt prin gura proorocului David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18:1).
Reașezarea calendarului în făgașul cerului este o inițiere exegetică, în cronologie și astronomie. Elaborarea unui proiect calendaristic valid, care să poată fi acceptat la nivel panortodox, presupune o dezbatere a acestor sensuri pe care se cuvine să le aibă în vedere comisiile de studiu. Însă, verdictul asupra situației nu poate fi doar unul care vine din perspectivă astronomică și științifică, ci mai ales unul care are o corectă fundamentare hermeneutică, precum și unul ancorat în cronologia biblică legată fundamental de Viața Mântuitorului Hristos.
______________________________
[1] „Fixarea unei date comune a Sfintelor Paști și calcularea acesteia pentru întreaga creștinătate [au fost tratate] la Sinodul I Ecumenic, pentru care părinții sinodali au dat și o hotărâre, aceasta (însă) nu a fost inclusă în cele douăzeci de canoane și nici nu s-a păstrat vreun document”. A se vedea ***Canoanele Bisericii Ortodoxe, Studiu introductiv, introduceri, note și traducere Răzvan Perșa, [vide intra: Contextul... Primului Sinod Ecumenic], Ediție bilingvă, Vol I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 137.
[2] Avem în vedere aici, în primul rând, acel canon care dispune acestea: «Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon va sărbători Sfânta Zi a Paștilor (împreună) cu iudeii, înaintea echinocțiului de primăvară, să se caterisească!» (canonul 7 Apostolic); Spiritul și litera acestui canon au fost întărite în cadrul dezbaterilor pe tema Paștelui inițiate de Sinodul I de la Niceea (325), însă documentele oficiale ale acestui sinod nu s-au păstrat. Ceea ce se cunoaște despre hotărârile Sinodului I de la Niceea reiese din scrierile istoricilor contemporani, precum Eusebiu de Cezareea, sau din anumite referi inserate în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii; Notăm în acest context canonul Sinodului local de la Antiohia (341) care face vorbire despre necesitarea respectării întocmai a hotărârii marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, cu privire la serbarea Paștilor: «Toți cei care îndrăznesc să desființeze hotărârea marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, în prezența evlaviosului și de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin, în privința Sfintei sărbători a mântuitoarelor Paști, să fie excomunicați și lepădați din Biserică [...]. Iar dacă vreunul dintre clericii Bisericii [...] va îndrăzni [...] să serbeze Paștile împreună cu evreii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte [...]» (canonul 1 Antiohia).
[3] Pe parcursul elaborării acestui studiu voi demonstra că anul Răstignirii și Învierii Doimnului Hristos este Anul 33 d. Hr.
[4] Am avut în vedere, în mod special, Părinții pascaliografi care s-au orientat către fundamentatea calculelor bazate pe ciclul de 19 ani lunari combinați cu 28 ani solari. Nu mă refer în acest context la Sf. Ipolit (†235) care își întemeia calculele pe ciclul de 16 ani, sau la octaetirida Sf. Dionisie cel Mare.
[5] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VII, 32, în colecția PSB, vol. 13, Ed. EIBM al BOR, București, 1987, pp. 307-308.
[6] Ibidem.
[7] se referă aici la echinocțiul observabil pe baza utilizării așa numitului gnomon, un dispozitiv rudimentar cu care era măsurată declinația soarelui la vremea amiezii.
[8] gnomon sn [At: DEX / Pl: ~oane / E: fr gnomone, lat gnomon] Instrument antic folosit pentru a determina meridianul locului și pentru stabilirea orei. (DEX).
[9] SÁROS s. n. Perioadă de 18 ani, 11 zile și 8 ore, după care se repetă, la aproximativ aceleași intervale și aproximativ în aceeași ordine, eclipsele de Soare și de Lună.
Este o ipoteză ce trebuie neîntârziat verificată, altminteri vorbim despre lunații fictive. Din acest motiv, mai înainte de a ne hotărî să prospectăm oricare alt culoar al cercetării, ne propunem să verificăm dacă „motorul” Pascaliei Alexandrine funcționează corect, adică dacă nu există cumva anumite decalibrări de timp ale ciclului de 19 ani. Aceasta ne va duce la posibilitatea de a afla dacă se poate vorbi în acest caz despre fenomenul de sincronicitate, adică dacă suprapunerea finalurilor ciclurilor lunare peste finalul ciclurilor solare este o suprapunere absolut perfectă la capătul unei perioade de 532 de ani. Dacă ar exista măcar un singur punct de conjuncție al celor două tipuri de etape (lunare și solare), în acest caz s-ar putea vorbi despre sincronicitate.
Pornim, așadar, de la ideea verificării presupunerii că la capătul intervalului de 532 de ani s-ar petrece fericita conjuncție a celor două sisteme, cel lunar cu cel solar. Solicităm acest exercițiu de verificare întrucât toate computurile pascale legate de Pascalia Alexandrină sunt construite pe natura acestei presupuse coincidențe petrecute la capătul a 532 de ani, tabelele fiind sistematizate în baza acelei perioade de 19 ani, care ar surprinde toate suprapunerile posibile ale Lunilor Pline Vernale peste zilele săptămânale, în cadrul a 28 de retroacțiuni succesive.
Problema acestei sincronicități nu o reprezintă evidenta înmulțire (factuală) dintre cei doi factori (19 cu 28), ci o reprezintă întâi de toate «durata ciclicității fazelor lunare al căror sfârșit (ar) coincide „perfect” la un interval de 19 ani tropici încheiați, pentru a putea intra mai apoi în cursa combinării acestor date cu zilele săptămânale în care urmează a pivota fazele lunare, pe parcursul repetării de 28 de ori a ciclului de 19. În cazul în care nu se realizează respectiva coincidență, temeiul așezării în calculul pascal a multiplicării lui 19 cu 28 este un temei nul, ceea ce înseamnă că ciclul de 532 de ani pe care se bazează Pascalia Alexandrină este inoperabil. Vom afla dacă acest enunț este unul adevărat sau fals!
Apoi cea de-a doua situație care se cere a fi verificată este cea legată de existența unor dispoziții pe care se fundamentează metoda de calcul pascal referitoare la Echinocțiu de Primăvară, Luna Plină Vernală, și prima Duminică de lupă Luna Plină Vernală. Va trebui să investigăm natura canonicității acestei metode de calcul întrucât majoritatea referirilor decizionale care vizează determinarea Datei Pascale fac recurs la conjugarea celor trei repere. Este de luat în seamă faptul că, de pildă, și cele mai noi dintre aceste referiri, cum ar fi rezoluțiile Conferințelor Presinodale Pregătiroare de la Chambésy - preocupate de Problema calendarului - sunt rezoluții care pleacă de la premisa că metoda de calcul pascal ar avea aceste trei repere: «Prima Duminică de după Luna Plină care apare pe cer după Echinocțiu de Primăvară», repere atribuite hotărârii Părinților de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). O amplă dezbatere privind Examinarea Chestiunii unei Celebrări comune a Paștilor de către toți creștinii, în aceeași Duminică a fost inițiată de către Secretariatul pentru Pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a organizat la Chambésy între 28 iunie – 2 iulie, 1977, un Congres cu această temă. Recursul la cele mai noi cuceri în domeniul astronomic, concretizat în elaborarea unor tabele de calcul pascal, actualizate, nu a fost unul suficient de convingător, întrucât situația a rămas pe mai departe aceeași, în așteptarea miracolului de a se convinge fiecare entitate bisericească de necesitatea îndreptării datelor pascale.
Pentru a ne asigura, deci, că cea mai bună cale de urmat în materie de calcul pascal este aceea de a observa cu rigurozitate cele trei reperele canonice enunțate de sinoadele Bisericii (Echinocțiul, Luna Plină Vernală și prima Duminică de după aceasta), vom avea în vedere cercetarea trimiterilor către aceste mijloace. Vom investiga mai întâi în ce măsură paternitatea acestei metode, bazată pe cele trei repere, poate fi atribuită Sinodului I Ecumenic, în condițiile în care documentele oficiale ale acestui sinod nu s-au păstrat până la noi[1]. Așadar va trebui să vedem aria canonicității fiecăruia dintre aceste repere luate distinct, aceasta pentru că, exceptând referirea la indiciul Lunii Pline, celelalte două repere – alături de îndemnul de a avea o unică Dată Pascală pentru toată creștinătatea – se regăsesc atât în literatura canonică anterioară, cât și în cea posterioară Sinodului I de la Niceea[2]. Nu poate fi lipsit de dificultate nici faptul că Sinodul de la Antiohia (341) reiterează în canonul 1 exigența respectării întocmai a hotărârii marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea privitoare la situația serbării Paștilor, în condițiile în care – cu totul surprinzător – o astfel de referire nu se regăsește în cuprinsul celor 20 de canoane date de Sinod, ci doar în documente colaterale puse în legătură cu hotărârile sinodale.
Suntem interesați să aprofundăm aceste aspecte, pentru a clarifica punctele de plecare în lucrarea de optimizare a celei mai bune formule de calcul. Aceasta va constitui, de altfel, partea de argumentare a Proiectului nostru.
„La ce anume se referă dispoziția canonică, dată în vechime, de «a nu sărbători Sfânta Zi a Paștilor cu iudeii, înaintea echinocțiului de primăvară»? Se referă aceasta la (situația a.) – indiciul central privind metoda iudaică de calcul pascal?; sau se referă la (situația b.) interdicția de a sărbători în comunitățile lor?”.
Ar părea o copilărie să ne întrebăm aceste lucruri, de vreme ce ele au stăruit în conștiința Bisericii în chip evident și au fost lucrătoare două mii de ani. Totuși, va trebui să vedem din răspuns dimensiunea situării într-o aparentă dificultate de sens care descoperă Problema pascală într-o nouă lumină. Dacă răspunsul privitor la situația a) este: «Da! Referința nu este doar o interdicție, ci și este, de fapt, și o metodă de calcul pascal», atunci evident că situația b) cade sub auspiciile negației; Dacă primul răspuns care ne vine în minte, privitor la situația b) este, de asemenea, afirmativ: «Da! Dispozițiunea canonică (vizată) se referă doar la interdicția în sine și atât, fără a ne conferi o metodă de calcul!», întrucât în acest caz nu ne-ar interesa deloc vreo coincidență anume. Și, tot în acest al doilea caz, va trebui să revocăm valabilitatea afirmației cu privire la situația a), lipsindu-ne practic de indiciul central privind metoda de calcul pascal, ceea ce, în accepțiune oficială, ne-ar introduce într-un dezastru. Anume să nu mai știm când vom putea sărbători Paștele.
Am dorit cu aceasta, să trecem presupusa dispozițiune canonică (la care se relaționează temeiul calculării Datei Pascale creștine) prin rigoarea simplei probe instituite de logica formală care exclude contrariile. Am văzut că nu pot fi două afirmații adevărate, în cazul în care declamația uneia exclude valabilitatea celei de-a doua, dar nici măcar dacă adevărul celei de-a doua este adânc inserat în primul. Altminteri va trebui să găsim în subsidiarul contradicției un argument în plus pentru a da curs valabilității unei singure afirmații, acest argument, în cazul nostru, fiind unul contextual: posibila sincronicitate temporală dintre cele două, mai degrabă refuzarea suprapunerii Paștelui creștin peste Paștele iudaic. Vedem totuși că va trebui căutat cu grijă acest argument contextual, pentru a nu se înțelege că interesul creștin este preponderent orientat către Pesahul iudaic și, în secundar, Paștele creștin ar fi o anexă a aceluia.
Presupunând că ar fi existat vreo afirmație canonică privind interzicea ținerii sărbătorii Nașterii Domnului deodată cu Sărbătoarea Sfințirii Templului iudaic (coincidență care a și avut loc în mai multe cazuri), apare întrebarea: oare noi, creștinii, ar trebui să calculăm tot timpul când vremea sărbătorilor iudaice pentru a evita suprapunerea cu acestea? În niciun caz! Este doar considerentul nostru. Însă, acesta reprezintă de fapt contextul înțelegerii interdicții canonice dată de Sinodul de la Antiohia. Pe nimeni dintre creștini nu a interesat faptul că Sărbătoarea Sfințirii Templului (Hanuka - ținută la 25 Kislev), ar putea coincide cu 25 decembrie. Nu ne-ar interesa absolut deloc să vedem când își țin evreii celelalte sărbători pentru a nu se suprapune peste sărbătorile creștinilor. De ce am face asta? Întâlnim, totuși, vorbire despre Pesah în canoanele ortodoxe, și, încercăm să înțelegem care este conotația acestei referințe?! În opinia noastră, canonul 1 de la Antiohia se referă exclusiv la metoda de calcul întemeiat pe calcularea fazelor Lunii, adică interzice exact ceea ce au lucrat dintotdeauna pascaliografii Bisericii care s-au relaționat la indiciul Lunii Pline (care este un indiciu eminamente iudaic).
În această înterdicție se află o mare abiguitate. Aceasta a și dus la dezastrul legat de fixarea Datei Paștelui în proiect. Dacă întâlnim, de pildă, porunca: «să nu te duci să cumperi de la hala de carne, ci să cumperi de la hala de pește!», va trebui să luăm în calcul două elemente subsidiare al acelui imperativ: anume că: ① nu se specifică natura cumpărăturilor către care suntem trimiși – existând poate în subsidiar ideea de a cumpăra de la destinația amintită doar recipientul sau ambalajul, plasa ori vasul de transport al cărnii; ② nu se are în vedere faptul că nu doar carnea de vânzare, în general, este carne, ci și peștele este tot carne. Aceasta înseamnă că mecanismul gândirii noastre subsidiare va trebui să despartă singură logica faptului că emitentul poruncii nu dorește să cumperi carne, deși la hala de pește este tot carne. În cazul în care dispoziția respectivă operează cu o logică subsidiară, latura evidentă a interdicției intră în logica subsidiară a oricăruia dintre primitorii poruncii.
O situație similară întâlnim în această dispoziție canonică referitoare la serbarea Paștilor, în care avem două categorii de afirmații: unele directe – explicite; altele indirecte – subsidiare, adică implicite; Înrudită cu ce-a de-a doua, mai există și o a treia categorie de noțiuni care nu sunt nici implicite și nici sugerate, ci sunt contextuale: ideea că trebuie un anume calcul pentru a rezolva întreg puzzle-ul problemei. Să înșiruim la vedere elementele problemei și să vedem ce anume vrea să spună legiuitorul canonic în această dispoziție sinodală:
- admite că Paștele creștin trebuie serbat;
- admite că în același timp cu existența unui Paște creștin există un Paște iudaic;
- admite că Paștele creștin este distinct de Paștele iudaic, motiv pentru care semnificațiile celor două nu coincid;
- admite că cele două sărbători, deși nu coincid ca semnificație, pot să coincidă ca timp;
- admite că, în eventualitatea în care cele două sărbători vor coincide ca timp, pot introduce confuzia în ceea ce privește semnificația.
Așadar în situația a) răspunsul este: «Da! Referința nu este doar o interdicție, ci și este, de fapt, și o metodă de calcul pascal»; Iar în situația b) răspunsul ar fi de asemenea, afirmativ: «Da! Dispozițiunea canonică (vizată) se referă doar la interdicția în sine și atât, fără a ne conferi o metodă de calcul!».
Forțați fiind să alegem între situația a. și b., în condițiile în care știm că cele două pot fi complementare, vom dezvolta pe scurt cele două direcții.
a.) Dacă răspunsul privind înțelegerea acestei dispoziții este de afirmativ, înțelegând că se referă la modul de calcul pascal, înseamnă că avem de-a face cu o contradicție implicită: Se recomandă calcularea Paștilor după iudei, dar se interzice sărbătorirea Paștelui creștin odată cu aceștia, fapt ce ar duce la amânarea măcar cu o săptămână a Paștelui creștin față de cel iudaic. În dispoziția de mai sus nu reiese, însă, 1. obligativitatea calculării Paștelor creștine după iudei, ci doar 2. interdicția de a serba cu aceștia laolaltă. De aici, a trage concluzia că pentru identificarea Zilei Paștelui creștin trebuie avută în vedere (prin metoda de calcul iudaic) aflarea Lunei Pline de Primăvară, care este o cutumă a calendarului iudaic, pare o presupunere care a intrat în uz pe calea unei contradicții implicite care trebuie grabnic eliminată. Și dacă nu este așa, va trebui cercetat cum a ajuns în cadrul formulei creștine de calcul pascal referirea la Luna Pascală iudaică (adică Paștele iudaic), acesta fiind un indiciu al dependenței creștine de serbarea iudaică. Convertită la creștinism, această măsură ar apărea în tradiția noastră sub formularea «prima Duminică după Lună Plină, după Echinocțiul de Primăvară». Însă, interesul nostru, al creștinilor, nu este acela de a afla Luna Plină pentru a ști când să fugin din Egipt, în toiul nopții, ci este acela de a înțelege când începe Răsăritul creșterii pregnante a Zilei, în urcarea Soarelui la meridian, ceea ce reprezintă iconic Răsăritul Mântuirii noastră în Hristos, Domnul, prin Învierea Sa din Morți. Adică, interesul nostru creștin este acela de a ști când este proxima Duminică a Primăverii, totdeauna după Echinocțiu și nu înainte de acesta.
Iar dacă cineva ar spune că prima Lună Plină a Primăverii nu reprezintă Paștele iudaic, întrucât Părinții avertizează că Paștele iudaic se serbează (și) înainte de echinocțiu, răspunsul care survine ar acesta: Nu ne privește faptul că Paștele iudaic pică mai înainte de Echinocțiul de Primăvară. Aceasta nici dacă ar fi doar pe cale de excepție, dintr-o pură eroare de calcul. Este sau nu o situație rară, iarăși nu ne privește pe noi în calitate de creștini, aceasta pentru că nu avem atenția îndreptată spre Pesahul nopții în care evreii au fugit din Egipt, ci spre Paștele Învierii, petrecute în zorii zilei acelei Duminici care apare după urcarea Soarelui la meridian în anotimpul vernal.
Va trebui, deci, să aflăm cine anume a presupus că includerea Lunii Pascale iudaice în calculul pascal creștin ar reprezenta o cale de urmat în contextul acelei interdicții?! Apoi ar mai trebui investigat, dacă părinții interzic serbarea laolaltă cu iudeii, acesta ar fi un indiciu de urmat, sau de refuzat? Dacă nu este de urmat, precum zice și canonul, de ce insistăm să calculăm când pică neapărat Luna Plină Vernală, care dă definiția de principiu a Pesahului iudaic? Pentru a ști să nu serbăm la aceeași dată?! Totuși, Ziua Sfintelor Paști trebuie sau ar trebui să se calculeze în temeiul unei afirmații (când să serbăm), și nu pe baza unei negații (când să nu serbăm)? Pentru că aceasta ar însemna să serbăm oricând, numai atunci nu!
Dacă ruperea definitivă de iudei are un sens în viața creștinului, ce importanță ar mai avea acest recurs la Luna Pascală iudaică, care chiar nu privește viața creștinului? Cine a impus mai întâi determinarea Lunii Pline în elaborarea Pascaliei și ce sens a avut această referire la un reper iudaic pentru definirea Paștelui creștin?!;
Se cunoaște faptul acesta (la Eusebiu de Cezareea), că Paștele iudaic pica în răstimpuri de două ori într-un an (este vorba aici despre anul proleptic roman), prilej cu care cel de-al doilea Paște al aceluiași an era serbat înainte de Echinocțiul de Primăvară. În mod special, exact acest aspect este semnalat de interdicția în cauză. Echinocțiul era așadar indiciul care să ne despartă de maniera iudaică de calcul. Acest aspect întemeiat și pe interdicția sinodului, era de neadmis, din perspectiva faptului că Data la care Mântuitorul Hristos a Înviat (16 Nisan a anului 33)[3] se petrecuse în acel an după Echinocțiu. Așadar, trebuie văzut dacă făcând referire în acest context doar la Echinocțiu, Părinții au avut în vedere în mod implicit și Luna Plină de după Echinocțiu, sau nu. Din referatul canonic al can. 7 Apostolic sau al can. 1 Antiohia nu reiese că Luna Pascală iudaică ar putea fi folosită drept indiciu, de vreme ce, din perspectivă iudaică, o astfel de lunație putea fi una anterioară Echinocțiului. De toată mirarea este și faptul că între cele 20 de canoane date de Sinodul I Ecumenici, nu se găsește niciunul care să facă referire la sistemul de calcul consacrat în propășirea de peste timp: «prima Duminică după Lună Plină, după Echinocțiul de Primăvară». Niciunul dintre aceste canoane nu face referire la Luna Plină iudaică sau la Luna Plină Venală.
Dar, ne gândim cum anume Părinții Bisericii au putut opri pe creștini să aibă părtășie cu evreii în chestiunea serbării Paștilor, dacă nu au hotărât ceva mai mult, anume să-i oprească de la o astfel de părtășie cu învățații lor în privința determinării Paștelui creștin, luând astfel drept referențial Paștele iudaic? În acest caz despărțirea de iudei privind problema pascală fiind practic imposibil de urmat, de vreme ce Paștele de ambele părți era configurat în logica aceleiași Luni Pline: pe de o parte pentru a ști vremea când serbau evreii, pe de alta pentru a ști vremea în care creștinii să nu serbeze, lăsând distanța primei Duminici ce urma acesteia.
b.) Dacă răspunsul se referă la o interdicție, înseamnă că trebuie cercetat nu doar contextul interdicției, ci și ecourile colaterale.
Can. 1 Antiohia (341) face vorbire despre necesitarea respectării întocmai a hotărârii marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, cu privire la serbarea Paștilor:
«Toți cei care îndrăznesc să desființeze hotărârea marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, în prezența evlaviosului și de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin, în privința Sfintei sărbători a mântuitoarelor Paști, să fie excomunicați și lepădați din Biserică [...]. Iar dacă vreunul dintre clericii Bisericii [...] va îndrăzni [...] să serbeze Paștile împreună cu evreii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte [...]».
Prima și cea mai neproductivă soluție identificată în cadrul acestui amplu proces de sintetizare a culoarelor de lucru privind elaborarea temei a fost ideea de a căuta la nivel „epidermic” o anumită logică a calculelor pe baza cărora se întemeiază reperele calendaristice. Am refăcut căile de atac ale computiștilor pascali de la Dionisie Exiguul, Maxim Mărturisitorul, Beda Venerabilul, Matei Vlastaris, Ioan Damaschinul[4] încoace și am aflat că la baza oricăruia dintre aceste sisteme stă un algoritm bazat pe recapitulații ciclice ale unor date circumscrise unui mai mare ciclu de 532 ani, rezultat din combinarea perioadelor de recapitulații solare, cu ciclurile sinodice ale lunii în care se cuprind repetabilele faze lunare. Această perioadă, adoptată de majoritatea părinților pascaliografi amintiți, are ca bază de calcul Enneakedeecaeterida, ciclul de 19 ani, adică ciclul metonic (al lui Meton) introdus mai întâi în calculul pascal de un iscusit savant alexandrin Anatolie, Episcop al Laodiceei Siriei. Despre acesta Eusebiu de Cezareea spunea că „se numără în primele rânduri între cei mai vestiți oameni ai vremurilor sale, datorită elocinței, educației și pregătirii sale filosofice, unul care a dus la cea mai înaltă desăvârșire studiile aritmeticii, geometriei, astronomiei, fiind vestit atât în științele dialectice și fizice, cât și în cele retorice, socotit vrednic a reface în Alexandria o școală de orientare aristotelică”[5].
Ciclul pascal al lui Anatolie începe cu anul 276 și cuprinde 19 ani. Potrivit calculelor sale Paștile trebuiau să cadă în Duminica de după cea de-a 14-a zi a lunii noi, după echinocțiul de primăvară și avea ca termen ultim cea de-a 20 zi. Cât despre data echinocțială el indică acestea: «Să ținem minte [...] începutul ciclului zodiacului sau a ciclului întreg de 19 ani [...] la romani (21 Martie), ziua a 11-a înainte de calendele lui Aprilie»[6]. Și mai departe spune că atunci, la respectiva dată «soarele a intrat nu numai în primul semn al zodiacului, ci a avansat cu patru zile (avans realizat în sens ascendent, pe meridian, deasupra Ecuatorului), și acest segment se numește prima douăsprezecime sau Echinocțiu, care este început de Lună, capătul zodiacului și punctul de plecare al planetelor, pe când segmentul anterior se numește ultima lună, ultima douăsprezecime și sfârșitul zodiacului»[7].
Fac precizarea că Echinocțiul nu este determinat de lunații, ci de urcarea luminii Soarelui la meridian, la limita la care ziua ajunge să fie egală cu noaptea. Deci, Soarele este cel care dă măsura precesiei echinocțiale și nu Luna, cum greșit se consideră în citatul de mai sus. Așadar, cel care - în mod eronat - leagă Luna Plină de Echinocțiu, și care pune în scenă calculul iudaic, printr-o falsă legătură implicită dintre Echinocțiu și fazele Lunii este pascalograful Anatolie.
Anatolie (n. începutul secolului al III-lea - d. 3 iulie 283) - episcop al Laodiceei Siriei - după mărturia lui Eusebiu de Cezareea şi a Fericitului Ieronim era unul din cei mai proemineți savanţi şi mai elocvenţi bărbaţi ai timpului său. Mai este cunoscut și sub numirea de Anatolie al Alexandriei. Faptul de a avea o astfel de reputație în rândul cărturarilor vremii sale, dar mai ales între ierarhii timpului, i-a permis - anterior Sinodului de la Niceea - să introducă cu ușurință o metodă iudaică de deteminare a Datei Pascale pe care pascalografii de mai târziu - de după sinodul niceean - nu au văzut-o deloc în contradicție cu cerința sinodală a despărțirii de calculele evreiești. Anatolie face trecerea de la o metodă de calcul a Sfântului Dionisie cel Mare, episcop de Alexandria (247-264), către o altă metodă de previzionarea a ciclurilor de 19 ani ca multiplu comun al anului solar și al lunii sinodice (lunare). Această metodă, de fapt, aparținea unui păgân, anume, grecului Meton din Atena (sec. V î.Hr.) care a observat (empiric) faptul că perioada de 19 ani ar fi aproximativ egală cu 235 de luni sinodice, care, rotunjite la zile întregi ar da 6.940 de zile. În fapt, 235 de luni sinodice parcurg 6.939 de zile, 16 ore, 31 minute și 19,056 secunde.
Înainte de Anatolie Sfântul Dionisie cel Mare își întemeiase calculele pe ideea determinării Echinocțiului de Primăvară printr-o succesiune de intervaluri numite octaetiride. În Alexandria secolului al III-lea era de notorietate regula de a serba Paștele după Echinocțiul de Primăvară, principiu asupra căruia s-a concentrat întreaga Biserică creștină și care era susținut în mod special de Sfântul Dionisie. Anatolie, însă, lunecă spre calculul iudaic printr-o subtilitate de interpretare. El asimilează calcul iudaic metodei metonice care promova ciclul de 19 ani, eneakedeeaetirida, considerând - după cum se poate observa mai sus - că „prima douăsprezecime” adică Echinocțiul ar fi „început de Lună (adică Lună Nouă), capătul zodiacului și punctul de plecare al planetelor”. Această afirmație conține implicit trimiterea la modul de determinare a Lunii Pline asimilată calcului iudaic al lunațiilor, întrucât începutul Anul iudaic (1 Nissan) coincide cu Luna Nouă.
Anatolie, practic, elimină octaeterida echinocțială a Sfântuli Dionisie și introduce în Biserica creștină calculul iudaic al Datei Pascale, întemeind (anterior sinodului, desigur) o contradicție implicită pe care pascalofrafii creștini de după el au ignorat-o cu desăvârșire: anume că nici părinții trăitori anterior Sinodului I ecumenic și nici părinții sinodali de la acest sinod nu au considerat altfel decât că necesitatea „despărțirii de iudei” se referă strict la modalitatea de respingere a calculelor iudaice în această privință a Paștilor, și nu neapărat la amestecul creștinilor cu iudeii în sinagoga iudaică.
Se poate afirma - fără dubiu - că „sfânta” Pascalie Alexandrină, intrată mai apoi în uz în toată biserica aparține de fapt acelui Meton din Atena (sec. V î.Hr.), un învățat păgân, care s-a bazat pe calcule și observări empirice, pe rotunjiri și aproximări menite să dea aparența infailibilității unei ordini succesive a fazelor lunare față de echinocțiu. În fond, aceasta constituia un mit „științific” care a încurcat până în zilele noastre viața Bisericii.
Mergând mai departe cu această „rotunjire”, pentru a ajunge la combinația așa zis perfectă de 532 ani a celor două cicluri, solar și lunar, ar trebui să ignorăm diferențele de c.ca 7 ore și jumătate la fiecare ciclu de 19 ani, ceea ce duce la minus c.ca 5,8 zile pe ciclu lunar. Luând în considerare, însă, faptul că nici anii tropici nu sunt părți întregi de zile, ci dau zecimale redistribuite la nivelul anilor bisecți, la un total de 532 de ani în reprize de câte patru (3 comuni și 1 bisect), rata de sincronicitate a celor două tipuri de cicluri bazate pe încheierea perioadei tropice și a celei sinodice, va fi cu o eroare de sincronizare, la ciclul de 532 ani, de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde.
Computiștii pascali de peste vreme s-au străduit să ducă la cea mai înaltă acuratețe combinațiile și rosturile șirurilor de date la nivelul tehnic al vremii lor. Astfel, pe bună dreptate, se consideră justificată posibilitatea ca această eroare de sincronizare a lunațiilor la meridian de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde la un ciclu de 532 de ani să nu fi fost posibil de identificat pe baza gnomonului[8], observațiile lor fiind de-a dreptul empirice, bazate pe un instrumentar rudimentar și nu pe o tehnologie de precizie. Se dovedește, în schimb, că toate computurile pascale din antichitate și până în ultimul secol și jumătate aproape de noi sunt afectate de această eroare. Excepție fac tabelele pascale elaborate de astronomii de mai aproape de noi, într-o perioadă în care a fost posibilă consultarea datelor furnizate de observatoarele astronomice moderne, universitățile și Institutele care au elaborat efemeridele echinocțiale și lunare mai recente.
Conferința Interortodoxă de la Moscova va decreta că în toată biserica Ortodoxă trebuie să se țină Pascalia Alexandrină (așadar, cea bazată pe calculele empirice ale lui Anatolie), preluată și recalibrată - asemeni empiric - de computiștii și pascaliografii de mai apoi. Vedem însă, că acest ciclu de 532, care constituie piatra de temelie a Pascaliei Alexandrine este o platformă a aproximației extrem de largi. Aceasta înseamnă că niciodată, dar absolut niciodată de când funcționează Pascalia Alexandrină în istorie, determinarea Zilei Pascale nu s-a făcut cu o precizie de determinare de ore, minute și secunde, și nici Paștile nu a fost serbat la Ziua cuvenită decât din pură întâmplare, și începând cu diferența de la 2 la 5 zile până la limita rotundă de 7, cât măsoară săptămâna, presupunând de-aici încolo cu multipli de 7. Admitem că a fost posibil ca în anumite cazuri, să se fi putut serba din întâmplare în ziua preconiztă de regula alexandrină, dar acest aspect nu revelează întru nimic temeiul sărbătorii, ci doar avantajul de a considera fericită această potrivire cu ciclul metonic.
Se pune astfel întrebarea: a căuta această Zi cu mijloace științifice poate fi cea mai adevărată cale? Sau nu? Are vreun loc știința în aflarea Zilei Paștilor sau să recurgem la Cronologia și la Hermeneutica Scripturii din nou pentru a vedea care este ”Ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa”?
Personal consider că Ziua Paștilor nu trebuie ținută după Lună, ci doar după Soare (ciclurile tropice, care pun în evidență necesitatea de a urmări echinocțiul), pentru ca imediat după acesta să dăm curs algoritmului care definește concordanța cu ziua calendaristică a anului 33 d.Hr, în suprapunerea de rol peste cursul ăntregului calendar de atunci încoace.
Pentru aceasta va trebui calendarul calibrat, prin interpolari succesive a unor ani al căror număr total de zile să fie divizibili cu 7 și care să preia din timp în timp (la distanțe bine precizate) rolul anilor bisecți, astfel încât data pe care o vom identifica în Calendarul Anului 33 d.Hr., ca dată a Învierii Domnului, să poată pica an de an în zi de Dumninică. Această lucrare, însă, va trebui împlinită de așa fel încât niciodată să nu se întrerupă șirul (veșnic) al celor șapte zile săptămânale.
Să ne întoarcem, însă, la «piatra de temelie» a Pascaliei, piatră numită și Enneakedeecaeteridă! S-a spus că zilele lunare se repetă exact în același timp după o perioadă de 532 ani. Pe acest ciclu de 532 de ani întemeiază era creștină Dionisie Exiguul. Totuși, potrivit calculelor mai noi, vedem că eroarea de 2 zile, 10 ore, 49 minute și 8,5 secunde la fiecare ciclu de 532 de ani face ca sincronicitatea despre care vorbesc pascaliile vechi, începând cu cea alexandrină, să nu se petreacă de fapt niciodată! Ideea că lanțurile ciclurilor solare se pot suprapune peste cele lunare din răstimp în răstimp se edifică pe un postament de lut. Acest fapt nu se va întâmpla de fapt niciodată. Venind în calcule cu aproximarea unui ciclu pascal de 532 de ani rezultat din multiplicarea ciclului de 19 ani lunari - la finele cărora s-ar încheia în buclă complet închisă duratele lunilor sinodice - cu ciclul solar de 28 de ani când datele calendaristice corespund acelorași zile săptămânale, reprezintă o platformă de calcul suficient de lunecătoare încât să dea peste cap întreg edificiul pascalic.
Am verificat calculele pornind de la realitatea astronomică a fenomenelor, precum s-a văzut, m-am verificat cu datele publicate în website-urile de specialitate, la care fac referire în cuprinsul acestui material în cele ce urmează, și am constatat că datele lunațiilor intră în bucla unei sinusoide în care se realizează fenomenul de creștere/descreștere a datelor, adică cu excentricitate care depășește limita a 10 zile de o parte și de alta a limitei de 8 aprilie, de exemplu.
Două exemple de șiruri de ani, cu unități dispuse la distanța ciclică de câte 532 fiecare, în cazul cărora veți putea observa limpede faptul că nu funcționează nicidecum logica computațională a celor care vor a decreta faptul că Lunile Pline Vernale și datele Pascale trebuie să se repete la fiecare 532 ani. Nu putem vorbi despre o astfel de reiterare, de vreme ce ciclurile lunare sunt totdeauna poziționate în excentricitate față de un reper fix: Așa se face că, analizând situația pe perioade mari de timp, rezultatul poate arăta de felul acesta:
Anul 33 (Anul Răstignirii și Învierii Domnului) – Luna Plină Vernală la 5 aprilie;
* (ce se întâmplă 532 ani mai târziu?):
Anul 565 - Luna Plină Vernală la 3 aprilie (Luna apare mai devreme cu 2 zile);
*
Anul 1097 - Luna Plină Vernală (am să abreviez LPV) la 1 aprilie (apare mai devreme cu alte 4 zile față de datele Anului 33);
*
Anul 1629 - LPV 30 martie (apare mai devreme cu 6 zile față de LPV a Anului 33);
*
Anul 2161 - LPV 12 aprilie (are loc un salt cu 13 zile față de situația anului 1629 și cu 7 zile mai târziu în excentricitate față de situația Anului 33);
*
Anul 2693 - LPV 14 aprilie (excentricitatea crește la 9 zile mai târziu față de Anul 33);
*
Anul 3225 - LPV 17 aprilie (12 zile mai târziu decât situația din Anul 33);
*
Anul 3757 - LPV 19 aprilie (14 zile mai târziu față de situația din Anul 33);
Al doilea șir (fără explicații) – care s-ar situa exact pe cealaltă buclă a sinusoidei, cu mici variații: (-401 i.Hr. – LPV 19 aprilie); (132 – LPV 18 aprilie); (664- 16 aprilie); (1196 – LPV 14 aprilie); (1728 – PLV 13 aprilie); (2260 –LPV 28 martie); (2792 – LPV 30 martie); (3324 – LPV 1 aprilie); și ajungem iarăși la 3 aprilie (3856 – LPV 3 aprilie).
Ce se înțelege de aici? Anume faptul că perfecta repetabilitatea infinită a ciclurilor luni-solare reprezintă mitul șubred pe care s-a clădit Pascalia Alexandrină.
Am văzut că perioada de 532 de ani rezultă din multiplicarea anilor lunari (în număr de 19), după care se presupune că Luna s-ar afla exact în aceeași relație față de Anul Tropic, cu perioada de 28 de ani tropici (solari) după care datele lunare corespund acelorași zile săptămânale. Tabelele pascale, oricare ar fi acestea, indiferent din ce sursă ar proveni sunt construite pe această temelie a ciclului „repetabil” de 532 de zile.
Astfel stând lucrurile, pentru a mă circumscrie rigorii exactității, am dorit să pun sub „microscopul” concordanței tehnice cu realitatea cordul subtil care dă viață acestui ciclu de 532 ani, configurat din multiplicarea lui 19 cu 28. Acest motor lăuntric al tabelei pascale este folosirea în calcul a perioadei sinodice de patru lunații încheiate, câte descrie Luna pe cer, măsurând în total perioada sinodică de 29.530589 zile. Am constata că există o imensă problemă: anume - ideea aproximării.
Defecțiunea sistemică a tabelelor pascale constă în premisa că celebra conjuncție a ciclurilor anilor solari cu ciclurile anilor lunari se poate regăsi vreodată în întâlnirea vreunui SAROS identic cu precedentul[9].
Computiștii pascali, oricare ar fi fost aceia vreodată în istorie, au plecat de la postulatul, insuficient clarificat, al faptului că așezarea lunii și a soarelui în mecanica cerului se repetă în bucle spațio-temporale identice. Este absolut fals. Această „dogmă” apare în Computul Pascal în toată splendoarea inexactității. Există mai multe mișcări conjugate ale corpurilor cerești – și mă refer strict la relația Soare / Pământ / Lună – supuse unor efecte aleatorii, sau de o ciclicitate repetabilă în bucle de timp mult mai largi. Există tendințe de creștere/descreștere a fiecăruia dintre acești cicli. Aceste creșteri/descreșteri se situează pe sinusoide temporale asincrone, ale căror combinații nu dau răspunsul nici unui fel de indici de coincidență. Există slabe, dar măsurabile tendințe de ordin mecanic, privitoare la duratele mișcărilor de rotație (în jurul propriei axe) și de revoluție (deplasarea pe ecliptică sau pe orbită), coroborate cu fenomene de precesie echinoxială și cu mișcări decalibrate de nutație care defazează continuu direcția de contur a axei de rotație în sens circular, măsurabil la poli, astfel încât a concluziona că avem de-a face cu un ceasornic al Lunii care bate gongul exact în răstimpurile în care ar răsuna gongul Soarelui, este exact premisa falsă care duce computurile pascale în derizoriu.
Dacă din antichitatea târzie și până în prezent anul tropic solar s-a micșorat continuu, în paralel cu creșterea anvergurii ciclurilor sinodice ale Lunii care se dilatau ca timp - în proporții infime dar măsurabile, desigur - după anii 2200 încolo „respirația” ambelor sisteme se schimbă, acești cicli revin la ceea ce s-a petrecut în aria miilor de ani în urmă, adică anul tropic solar va crește în raport cu intervalul lunii sinodice care va scădea și tot așa, iarăși se vor întoarce în bucla sinusoidală care urcă și coboară în timp, prelungindu-se în adânc de veacuri. Aceste fine determinări au scăpat astronomilor din vechime.
Sistemul solar, precum și combustia magnetismului geostatic terestru, dar și cel al Lunii, care este celălalt corp lipsit de lumină proprie, ca o soră oarbă a Pământului, aflat în imediata noastră vecinătate pe post de satelit natural, constituie un ansamblu bazat pe un mecanism aflat în mișcare pe o traiectorie asincronă, dată de atracția vortexului galactic dincolo de care soarele nostru cu întreg sistemul solar format din planete urcă și coboară periodic deasupra sau dedesubtul ecuatorului galactic. Această urcare și revenire, precum și variațiile în intensitate a câmpurilor de magnetism întâlnite în cale creează micile variații descrise. Din cauza acestor variații, determinarea punctelor de sincronicitate dintre traiectoriile Soarelui, Pământului și Lunii se realizează cu un instrumentar adecvat și de către observatori instruiți în această specialitate.
*
În cea de-a doua etapă a cercetării am abandonat domeniul periferic al calculelor dispuse în computuri și paradigme tabelare, pentru a cerceta în amănunt coordonările sistemice. Văzusem deja tabele pascale, am identificat erorile și m-am hotărât să abandonez ideea de a corecta vreun algoritm de așa manieră încât să poată funcționa permanent, deoarece în sistemul cu pricina ar fi trebuit introduse date de calibrare la fiecare generație de câte 532. Am fost silit să admit eroarea ciclilor de 532 de ani și, pentru a ieși din blocajul unei aritmetici fără nici o finalitate, m-am detașat puțin de proiect. A reieșit mai târziu că această detașare mă retrimitea la fascinația dogmei, una care de data aceasta avea să-și împlinească răspunsurile în revelația Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.
Trebuia să fi știut dintru început că peticul nou la haina veche destramă toată haina și face ruptura și mai mare. M-am întors așadar la studiul scripturii și al Părinților.
A fost nevoie de introspecție, precum și de efectuarea unor sondaje tehnice în aparatul de susținere tematică spre a realiza că obiectivul consolidării calendarului încetează deîndată ce ne găsim în fața unor formule prestabilite, care nu au corespondent în realitatea astronomică a problemei. Alcătuirea unor algoritmi, a unor chei tabelare, a unor trimiteri criptice către șiruri de date nu vor putea avea altă menire decât aceea de a lăsa în urmă o ceață groasă și o împăienjenire a minți. Am ales să mă trezesc din aceasta și să caut a fundamenta doctrinar și cronologic data în care a Înviat Domnul Hristos ca premisă sigură a Datei Pascale.
Această dată a Învierii Domnului este o zi de Duminică în a opta zi a celei de-a opta luni de la începerea Anului bisericesc, o zi dispusă la interferența laturilor crucii Analemmei, în miezul cifrei opt pe care o descrie Soarele pe cer în baleierea sa pe parcursul întregului an. În mod cu totul surprinzător am aflat că indiferent de fluctuația analemică a Soarelui determinată de ancorarea sa pe traiectoria galactică, această Zi Pascală se situează totdeauna după data Echinocțiului de Primăvară sesizabil în Emisfera Nordică.
Cercetând situația Analemmei am înțeles că Soarele, în cuprinsul unui an întreg, descrie pe cer o traiectorie fascinantă sub forma cifrei opt. În mod cu totul surprinzător, în proximitatea intersecției celor două bucle ale liniilor de urcare și coborâre ale cifrei opt apare Duminica Învierii (anului 33 d.Hr.) în data de 8 Aprilie.
Aflând aceste amănunte înscrise tainic în revelația naturală, am concluzionat că, în genere, noi oamenii înțelegem greșit diverse aspecte ale creației și ignorăm ceea ce s-ar cuveni să ne apropie, dar mai mult decât atât, ignorăm indiciile pe care ni le-a lăsat însuși Dumnezeu în Scripturi și pe cerul înstelat. Să rememorăm cu această ocazie ceea ce grăiește Duhul Sfânt prin gura proorocului David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18:1).
Reașezarea calendarului în făgașul cerului este o inițiere exegetică, în cronologie și astronomie. Elaborarea unui proiect calendaristic valid, care să poată fi acceptat la nivel panortodox, presupune o dezbatere a acestor sensuri pe care se cuvine să le aibă în vedere comisiile de studiu. Însă, verdictul asupra situației nu poate fi doar unul care vine din perspectivă astronomică și științifică, ci mai ales unul care are o corectă fundamentare hermeneutică, precum și unul ancorat în cronologia biblică legată fundamental de Viața Mântuitorului Hristos.
______________________________
[1] „Fixarea unei date comune a Sfintelor Paști și calcularea acesteia pentru întreaga creștinătate [au fost tratate] la Sinodul I Ecumenic, pentru care părinții sinodali au dat și o hotărâre, aceasta (însă) nu a fost inclusă în cele douăzeci de canoane și nici nu s-a păstrat vreun document”. A se vedea ***Canoanele Bisericii Ortodoxe, Studiu introductiv, introduceri, note și traducere Răzvan Perșa, [vide intra: Contextul... Primului Sinod Ecumenic], Ediție bilingvă, Vol I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 137.
[2] Avem în vedere aici, în primul rând, acel canon care dispune acestea: «Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon va sărbători Sfânta Zi a Paștilor (împreună) cu iudeii, înaintea echinocțiului de primăvară, să se caterisească!» (canonul 7 Apostolic); Spiritul și litera acestui canon au fost întărite în cadrul dezbaterilor pe tema Paștelui inițiate de Sinodul I de la Niceea (325), însă documentele oficiale ale acestui sinod nu s-au păstrat. Ceea ce se cunoaște despre hotărârile Sinodului I de la Niceea reiese din scrierile istoricilor contemporani, precum Eusebiu de Cezareea, sau din anumite referi inserate în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii; Notăm în acest context canonul Sinodului local de la Antiohia (341) care face vorbire despre necesitarea respectării întocmai a hotărârii marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, cu privire la serbarea Paștilor: «Toți cei care îndrăznesc să desființeze hotărârea marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea, în prezența evlaviosului și de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin, în privința Sfintei sărbători a mântuitoarelor Paști, să fie excomunicați și lepădați din Biserică [...]. Iar dacă vreunul dintre clericii Bisericii [...] va îndrăzni [...] să serbeze Paștile împreună cu evreii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte [...]» (canonul 1 Antiohia).
[3] Pe parcursul elaborării acestui studiu voi demonstra că anul Răstignirii și Învierii Doimnului Hristos este Anul 33 d. Hr.
[4] Am avut în vedere, în mod special, Părinții pascaliografi care s-au orientat către fundamentatea calculelor bazate pe ciclul de 19 ani lunari combinați cu 28 ani solari. Nu mă refer în acest context la Sf. Ipolit (†235) care își întemeia calculele pe ciclul de 16 ani, sau la octaetirida Sf. Dionisie cel Mare.
[5] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VII, 32, în colecția PSB, vol. 13, Ed. EIBM al BOR, București, 1987, pp. 307-308.
[6] Ibidem.
[7] se referă aici la echinocțiul observabil pe baza utilizării așa numitului gnomon, un dispozitiv rudimentar cu care era măsurată declinația soarelui la vremea amiezii.
[8] gnomon sn [At: DEX / Pl: ~oane / E: fr gnomone, lat gnomon] Instrument antic folosit pentru a determina meridianul locului și pentru stabilirea orei. (DEX).
[9] SÁROS s. n. Perioadă de 18 ani, 11 zile și 8 ore, după care se repetă, la aproximativ aceleași intervale și aproximativ în aceeași ordine, eclipsele de Soare și de Lună.
«PASCAL CALENDAR» conceived by Lucian GRIGORE © 2021 is licensed under CC BY-NC-ND 4.0