§. ANALEMMA - TIMPUL STRĂPUNGERII CONDIȚIEI MORȚII
Analemma solară este o reprezentare grafică a ecuației timpului, care arată poziția Soarelui pe cer într-o singură locație, la aceeași oră a zilei, pe tot parcursul unui an tropic. Pământul orbitează pe ecliptică, în jurul Soarelui, la o înclinare axială de aproximativ 23,4 grade, fapt ce afectează poziția aparentă a Soarelui pe cer, proporțional cu înaintarea sa orbitală. Acești doi factori (fenomenul responsabil de apariția precesiilor echinocțiale, date de urcarea și coborârea discului Solar la meridian, precum și fenomenul de nutație – baleierea axei de rotație terestră în jurul polilor magnetici) se combină pentru a genera o proiecție analemmică sub forma cifrei 8. Graficul temporal analemmic evocă un parcurs special al proiecției solare la nivelul Terrei, care generează un indiciu de o profundă semnificație teologică.
Analemma nu este în niciun caz un semn esoteric sau astrologic, ci este un indiciu astronomic, dar – după cum vom vedea – semnul acesta, în interpretare teologică, are o profundă rezonanță profetică.
Textul profetic despre acest fenomen este întâlnit în cartea Iov, la cap. 26, vers. 13, însă, din pricina unei traduceri rigide, strict literale, la nivel exegetic s-au pierdut din vedere conotații de o importanță crucială. Precizăm că în elaborarea acestei sumare erminii – cu referire la acest text – am luat drept referință textul scripturistic al ediției The Complete Jewish Bible (CJB). Trebuie precizat faptul că în multe locuri cartea Iov este dificil de tradus din pricina stilului neobișnuit folosit și chiar din pricina multor cuvinte ieșite din uzul redactărilor târzii. Traducerea greacă (Septuaginta) a cărții Iov este cu aproximativ 400 de linii mai scurtă decât originalul, aceasta însemnând faptul că traducătorii au omis rândurile pe care nu le-au înțeles. Aceleași dificultăți au întâlnit traducătorii de limbă siriacă (Peshitta), aramaică (Targum) și latină (Vulgata).
Am ales ediția CJB tocmai pentru că transpunerea de limbă engleză a acesteia se apropie încurajator de ideea fundamentării profetice a imaginii privitoare la Analemma.
Parcurgând textul evangheliei după Ioan, cap. 3, al convorbirii cu Nicodim, întâlnim corelații și precizări pe care Mântuitorul Hristos le oferă acestui învățător de lege, unele care vizează direct, într-o modalitate extrem de sintetică, referința din cartea Iov asupra căreia dorim a ne îndrepta atenția. Să vedem mai întâi textul de la Sfântul Evanghelist Ioan:
„Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălţat (pe stâlp) şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe (pe Cruce) Fiul Omului” Ioan 3, 13-14.
Acest text este profetic pentru că oferă în mod implicit indiciul despre «străpungerea» planurilor timpului, traversarea realității cerești și pământești într-o vreme anume, indicată de înălțarea șarpelui în pustie de către Moise, străpungerea șarpelui reprezentând figurativ timpul răstignirii Domnului. Șarpele lui Moise este un simbol identitar. Acesta, însă, nu constituie doar simbolul Dimensiunii Identitare umane afectate de mușcătura Șarpelui cel vechi în Eden, ci vorbește și despre acea împletire de timp în care va fi străpunsă (răpusă, omorâtă) o astfel de identitate.
Prin „mușcătura” ispitirii, răul substituie sensul existenței umane, amprentând dimensiunea noastră identitară cu orientarea ambivalentă a unei cunoașteri care neapărat lasă loc răutății. Seria oscilatorie a ecoului pe care Rațiunea dumnezeiască o imprimă creației – la măsură ADN-ului omenesc, dar și la măsură universală – va fi substituită și ca sens dar și ca formă de cel ce se va așeza în Eden sub „chipul șarpelui”. Natura oscilatorie a ADN-ului nostru uman va fi atinsă ea însăși de posibilitatea iminentă a morții. Împotriva acestei înșelăciuni, Fiul lui Dumnezeu ia asupra sa firea umană spre a o reabilita indestructibil. Firea umană afectată de mușcătura mortală este imersată de natura divino-umană a lui Hristos, care ia asupră-Și cursul căzut al consecinței morții spre a-l urca împreună cu Sine pe Cruce. Aceasta se petrece într-un timp care se suprapune semnificativ peste sensul universal al lucrării Crucii în destinul (rostul) Lumii dintru începuturi și până în veșnicie. Pentru Hristos, timpul plinirii analemmice va fi un timp al întrepătrunderii, adică al străpungerii agonizantei realității omenești supusă morții cu argumentele dăinuirii dumnezeiești care revarsă spre om Viața Veșnică.
În fapt, Crucea reprezintă două lucruri deodată:
1. Reprezintă opera de străpungere a dimensiunii identitare umane cu liniile de forță ale intangibilei Naturi (vii) Dumnezeiești. La rândul ei, această străpungere avea să se arate de două ori dureroasă: întâi pentru că va lăsa în om să se manifeste mușcătura morții, amprentată de către șarpe, adică va lăsa să se manifeste în genomul uman potențialitatea omenește ireductibilă a morții; și în al doilea sens dureroasă pentru că, aceeași natură umană supusă morții va fi străpunsă, de data aceasta, de Posibilitatea evidenței Vieții care va înrâuri spre omul (mort) atributele certificării unei naturi divine imposibil de omorât, dar care izbucnește în om doar prin suferința Crucii. În aceasta rezidă Opera de Mântuire sau de Izbăvire din moarte: în faptul că atingerea (străpungerea) Firii Umane cu atributele Firii Dumnezeiești, în Iisus Hristos, realizează Riftul sau canalul de comunicare a unei posibilități împotriva celeilalte: pe de o parte, sensul de a muri, care se manifestă chiar și în realitatea umană a Domnului Iisus Hristos; pe de altă parte acest sens fiind copleșit de viața Sa cea Dumnezeiască. Așadar, Hristos răpește cu Sine firea omenească în Semnul salvator al întrupării Sale pentru întreaga umanitate, totodată oferind acesteia potențialitatea sigură a vieții de care Adam fusese lipsit prin mușcătura cea de șarpe. Din acest motiv Hristos va fi numit „Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viaţă” I Cor. 15,45.
2. Crucea mai reprezintă și trimiterea (semnul de trimitere) către timpul real, astronomic, în care s-a petrecut „străpungerea” despre care vorbeam mai sus. În convorbirea cu Nicodim, Hristos arată încifrat acest timp, făcând recurs la imaginea Șarpelui înălțat de Moise în pustie. Simpla oferire de către Hristos a acestui indiciu, arată că, pentru a fi izbăviți de efectele mortale ale mușcăturii de șarpe, Moise nu a țintuit pe stâlp pe diavolul, așa precum greșit s-ar putea crede, ci acolo a țintuit moartea, adică chipul acelei consecințe a ispitirii venite dinspre diavolul care substituie iconic (prin formă – adică în chipul văzut al șarpelui) „reverberarea oscilatorie” a dumnezeieștilor Rațiuni.
Când vorbim despre țintuirea sau străpungerea chipului acestei consecințe, înțelegem sacrificarea sau răstignirea posibilității de a muri, adică omorârea acelei Dimensiuni Identitare atinse de consecința ireductibilă a ispitirii aducătoare de moarte, despre care arată Sfântul Ioan Gură de Aur când vorbește despre „omorârea morții”. Practic, Șarpele de aramă înălțat pe stâlp reprezintă acea dimensiune a morții potențiale care se instalase constitutiv în om și care trebuia scoasă de-acolo din acel fond identitar uman. Este forma încifrată prin care Dumnezeu arată când și cum se vor petrece lucrurile atunci când va fi înălțat pe Cruce Fiul Omului.
Asumarea Crucii reprezintă un act de temeritate, de înfruntare a durerii, de însușirea de către Om a prefacerii, în acea străpungere a naturii umane, în care se deschide posibilitatea atingerii de Firea pururi vie a lui Dumnezeu. Crucea reprezintă, așadar, actul de curaj suprem și de mare biruință asupra potențialității morții. De aceea același Sfânt Ioan Gură de Aur întreabă retoric: „Unde este Moarte boldul tău? Unde îți este Iadule biruința?”.
Teologia Crucii este temeiul întregii teologii a mântuirii. Ceea ce este cu totul cuprinzător o constituie faptul că, în trimitrea oferită lui Nicodim de către Hristos, nu avem doar indiciul referitor la „Taina străpungerii potențialității morții” realizată prin comunicarea Firilor în Iisus Hristos, ci avem chiar indiciul astronomic al momentului când s-a petrecut acel fapt. Șarpele înălțat de Moise este un semn analemic care arată un timp al străpungerii. Sepre acest fapt ne vorbește și Iov în cartea sa, la capitolul 26, versetul13.
În traducerea și interpretarea noastră, sensul textului ebraic la care ne referim este acesta:
„Întru însuflețirea adierii Sale (de frumusețe), cerurile le-au arătat El, ca un văl, spre adăpostirea frumuseții; Cu iscusință, Mâna Sa a trudit să dea împodobitei adumbriri cerești asemănarea urmei unduirii grabnic-șerpuitoare” [1]. Iov 26,13
Textul ebraic este preluat din pagina judeopedia.org:
http://www.judeopedia.org/Hagiographes_Job_26_1__Grec_Septante.aspx
Analemma nu este în niciun caz un semn esoteric sau astrologic, ci este un indiciu astronomic, dar – după cum vom vedea – semnul acesta, în interpretare teologică, are o profundă rezonanță profetică.
Textul profetic despre acest fenomen este întâlnit în cartea Iov, la cap. 26, vers. 13, însă, din pricina unei traduceri rigide, strict literale, la nivel exegetic s-au pierdut din vedere conotații de o importanță crucială. Precizăm că în elaborarea acestei sumare erminii – cu referire la acest text – am luat drept referință textul scripturistic al ediției The Complete Jewish Bible (CJB). Trebuie precizat faptul că în multe locuri cartea Iov este dificil de tradus din pricina stilului neobișnuit folosit și chiar din pricina multor cuvinte ieșite din uzul redactărilor târzii. Traducerea greacă (Septuaginta) a cărții Iov este cu aproximativ 400 de linii mai scurtă decât originalul, aceasta însemnând faptul că traducătorii au omis rândurile pe care nu le-au înțeles. Aceleași dificultăți au întâlnit traducătorii de limbă siriacă (Peshitta), aramaică (Targum) și latină (Vulgata).
Am ales ediția CJB tocmai pentru că transpunerea de limbă engleză a acesteia se apropie încurajator de ideea fundamentării profetice a imaginii privitoare la Analemma.
Parcurgând textul evangheliei după Ioan, cap. 3, al convorbirii cu Nicodim, întâlnim corelații și precizări pe care Mântuitorul Hristos le oferă acestui învățător de lege, unele care vizează direct, într-o modalitate extrem de sintetică, referința din cartea Iov asupra căreia dorim a ne îndrepta atenția. Să vedem mai întâi textul de la Sfântul Evanghelist Ioan:
„Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălţat (pe stâlp) şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe (pe Cruce) Fiul Omului” Ioan 3, 13-14.
Acest text este profetic pentru că oferă în mod implicit indiciul despre «străpungerea» planurilor timpului, traversarea realității cerești și pământești într-o vreme anume, indicată de înălțarea șarpelui în pustie de către Moise, străpungerea șarpelui reprezentând figurativ timpul răstignirii Domnului. Șarpele lui Moise este un simbol identitar. Acesta, însă, nu constituie doar simbolul Dimensiunii Identitare umane afectate de mușcătura Șarpelui cel vechi în Eden, ci vorbește și despre acea împletire de timp în care va fi străpunsă (răpusă, omorâtă) o astfel de identitate.
Prin „mușcătura” ispitirii, răul substituie sensul existenței umane, amprentând dimensiunea noastră identitară cu orientarea ambivalentă a unei cunoașteri care neapărat lasă loc răutății. Seria oscilatorie a ecoului pe care Rațiunea dumnezeiască o imprimă creației – la măsură ADN-ului omenesc, dar și la măsură universală – va fi substituită și ca sens dar și ca formă de cel ce se va așeza în Eden sub „chipul șarpelui”. Natura oscilatorie a ADN-ului nostru uman va fi atinsă ea însăși de posibilitatea iminentă a morții. Împotriva acestei înșelăciuni, Fiul lui Dumnezeu ia asupra sa firea umană spre a o reabilita indestructibil. Firea umană afectată de mușcătura mortală este imersată de natura divino-umană a lui Hristos, care ia asupră-Și cursul căzut al consecinței morții spre a-l urca împreună cu Sine pe Cruce. Aceasta se petrece într-un timp care se suprapune semnificativ peste sensul universal al lucrării Crucii în destinul (rostul) Lumii dintru începuturi și până în veșnicie. Pentru Hristos, timpul plinirii analemmice va fi un timp al întrepătrunderii, adică al străpungerii agonizantei realității omenești supusă morții cu argumentele dăinuirii dumnezeiești care revarsă spre om Viața Veșnică.
În fapt, Crucea reprezintă două lucruri deodată:
1. Reprezintă opera de străpungere a dimensiunii identitare umane cu liniile de forță ale intangibilei Naturi (vii) Dumnezeiești. La rândul ei, această străpungere avea să se arate de două ori dureroasă: întâi pentru că va lăsa în om să se manifeste mușcătura morții, amprentată de către șarpe, adică va lăsa să se manifeste în genomul uman potențialitatea omenește ireductibilă a morții; și în al doilea sens dureroasă pentru că, aceeași natură umană supusă morții va fi străpunsă, de data aceasta, de Posibilitatea evidenței Vieții care va înrâuri spre omul (mort) atributele certificării unei naturi divine imposibil de omorât, dar care izbucnește în om doar prin suferința Crucii. În aceasta rezidă Opera de Mântuire sau de Izbăvire din moarte: în faptul că atingerea (străpungerea) Firii Umane cu atributele Firii Dumnezeiești, în Iisus Hristos, realizează Riftul sau canalul de comunicare a unei posibilități împotriva celeilalte: pe de o parte, sensul de a muri, care se manifestă chiar și în realitatea umană a Domnului Iisus Hristos; pe de altă parte acest sens fiind copleșit de viața Sa cea Dumnezeiască. Așadar, Hristos răpește cu Sine firea omenească în Semnul salvator al întrupării Sale pentru întreaga umanitate, totodată oferind acesteia potențialitatea sigură a vieții de care Adam fusese lipsit prin mușcătura cea de șarpe. Din acest motiv Hristos va fi numit „Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viaţă” I Cor. 15,45.
2. Crucea mai reprezintă și trimiterea (semnul de trimitere) către timpul real, astronomic, în care s-a petrecut „străpungerea” despre care vorbeam mai sus. În convorbirea cu Nicodim, Hristos arată încifrat acest timp, făcând recurs la imaginea Șarpelui înălțat de Moise în pustie. Simpla oferire de către Hristos a acestui indiciu, arată că, pentru a fi izbăviți de efectele mortale ale mușcăturii de șarpe, Moise nu a țintuit pe stâlp pe diavolul, așa precum greșit s-ar putea crede, ci acolo a țintuit moartea, adică chipul acelei consecințe a ispitirii venite dinspre diavolul care substituie iconic (prin formă – adică în chipul văzut al șarpelui) „reverberarea oscilatorie” a dumnezeieștilor Rațiuni.
Când vorbim despre țintuirea sau străpungerea chipului acestei consecințe, înțelegem sacrificarea sau răstignirea posibilității de a muri, adică omorârea acelei Dimensiuni Identitare atinse de consecința ireductibilă a ispitirii aducătoare de moarte, despre care arată Sfântul Ioan Gură de Aur când vorbește despre „omorârea morții”. Practic, Șarpele de aramă înălțat pe stâlp reprezintă acea dimensiune a morții potențiale care se instalase constitutiv în om și care trebuia scoasă de-acolo din acel fond identitar uman. Este forma încifrată prin care Dumnezeu arată când și cum se vor petrece lucrurile atunci când va fi înălțat pe Cruce Fiul Omului.
Asumarea Crucii reprezintă un act de temeritate, de înfruntare a durerii, de însușirea de către Om a prefacerii, în acea străpungere a naturii umane, în care se deschide posibilitatea atingerii de Firea pururi vie a lui Dumnezeu. Crucea reprezintă, așadar, actul de curaj suprem și de mare biruință asupra potențialității morții. De aceea același Sfânt Ioan Gură de Aur întreabă retoric: „Unde este Moarte boldul tău? Unde îți este Iadule biruința?”.
Teologia Crucii este temeiul întregii teologii a mântuirii. Ceea ce este cu totul cuprinzător o constituie faptul că, în trimitrea oferită lui Nicodim de către Hristos, nu avem doar indiciul referitor la „Taina străpungerii potențialității morții” realizată prin comunicarea Firilor în Iisus Hristos, ci avem chiar indiciul astronomic al momentului când s-a petrecut acel fapt. Șarpele înălțat de Moise este un semn analemic care arată un timp al străpungerii. Sepre acest fapt ne vorbește și Iov în cartea sa, la capitolul 26, versetul13.
În traducerea și interpretarea noastră, sensul textului ebraic la care ne referim este acesta:
„Întru însuflețirea adierii Sale (de frumusețe), cerurile le-au arătat El, ca un văl, spre adăpostirea frumuseții; Cu iscusință, Mâna Sa a trudit să dea împodobitei adumbriri cerești asemănarea urmei unduirii grabnic-șerpuitoare” [1]. Iov 26,13
Textul ebraic este preluat din pagina judeopedia.org:
http://www.judeopedia.org/Hagiographes_Job_26_1__Grec_Septante.aspx
Aceeași idee este exprimată în textul latin al Vulgatei, însă într-o formă schematică:
„Duhul Său a împodobit cerurile și Mâna Sa, iscusită să plinească truda nașterii, pe acestea le-a scos la iveală (ca pe un) șarpe răsucitor.
„Spiritus eius ornavit cælos, et obstetricante manu eius, eductus est coluber tortuosus”
Acest gen de schematism induce ideea că Iov ar fi interesat să vorbească despre un șarpe care în răsucirea sa este tras, scos, dat la iveală, după ce a fost supus țintuirii în durerile nașterii. Numai că logica textului rămâne ușor suspendată, întrucât lectura se va concentra asupra șarpelui ca entitate fizică și nu pe unduire ca semnificație a vălului unduitor care șerpuiește asemeni șarpelui. Distincția este una fundamentală. Aceasta pentru că, în opinia noastră Iov nu vorbește aici despre șarpe, ci despre șerpuire.
Există cel puțin trei ediții de limbă engleză care exprimă ideea formării acestei șerpuitoare unduiri cerești, personificată în imaginea „șarpelui încovoiat” sau a „șarpelui fugar”[2]:
- Webster Bible Translation (WBT):
„Prin Duhul Său a înfrumusețat cerurile; Mâna Sa a rostuit[3] șarpele încovoiat”.
„By his spirit he hath garnished the heavens; his hand hath formed the crooked serpent”
- Darby Bible Translation (DBT):
„Prin Duhul Său cerurile a însuflețit; Mâna Lui a făcut să ia formă șarpele fugar”.
„By his Spirit the heavens are adorned; his hand hath formed the fleeing serpent”
- Webster Bible Translation:
„Prin Duhul Său a împodobit cerurile; Mâna Sa a făcut să apară șarpele încovoiat”.
„By his spirit he hath garnished the heavens; his hand hath formed the crooked serpent”
Textul Septuagintei nu simplifică nicidecum efortul de a înțelege esența mesajului acestui pasaj:
„Temeiurile cerurilor îi arată Lui înfiorare; căci printr-o poruncă El a ucis șarpele cel căzut” [4].
Pe măsură ce ne depărtăm de original, traducerea textului de la Iov 26, 13 capătă un sens nou. Traducerea de limbă română a textului de la Iov 26,13 , apărută în edițiile sinodale, este aceasta:
„Suflarea Lui înseninează cerurile şi mâna Lui străpunge şarpele fugar!”.
Mai departe, ediția diortosită și îngrijită de Mitropolitul Bartolomeu Anania propune varianta acesta:
„Zăvoarele’ncuiate pe cer se tem de El, că pe vicleanul șarpe-l ucise prin poruncă!”
Fiecare dintre aceste încadrări textuale fac trimitere la existența unduirii șerpuitoare a zidirii cerești, care în esență concretizează o grafică analemică evidentă, subliniată în evocări stilistice deosebit de sugestive. Imaginea indică, pe de altă parte, existența „șarpelui” în sine, a cărui constituție „fugară” țintuită, străpunsă, ucisă este paradigmă a aceleiași Analemme cerești. Astfel de trimiteri, de o evidență interpretativă ușor disonantă, însă deloc contradictorie, nu pot refuza în nici un caz legătura hermeneutică cu textul convorbirii din cuprinsul cap. 3 al Sfintei Evanghelii după Ioan, tematica profetică referitoare la șarpele înălțat de Moise în pustie având să acopere substratul analemmic al întregii reprezentări.
În Analemma, petrecerea buclei urcătoare peste cea coborâtoare indică un punct în care se unesc două interfețe: la urcare – proximitatea datei de 8 Aprilie (adică ziua când Hristos Mântuitorul a înviat la Anul 33), iar pe bucla coborâtoare - ziua de 29 August. Adică ziua Pătimirii Martirice a Înaintemergătorului Său. Două lucrări îngemănate: una pefigurativă, cealaltă a Plinătății de sens. Aceasta este revelația (naturală) «crucială» pe care cerurile văzute o dau spre mărturie Răstignirii, Morții și Învierii Domnului. Și, pentru a ne întoarce la data exactă a Învierii, va trebui să convenim asupra unui calendar precis, neschimbător, în care data de 8 Aprilie să fie totdeauna o zi de Duminică. Apoi va trebui să renunțăm la indiciul Lunii pline, care este un indiciu vechi-testamentar prefigurativ, pentru a pune în lumină indiciul pe care îl oferă Soarele în curgerea sa unduitoare pe cer. Aceasta pentru că nu despre Lună vorbim la Învierea Domnului, ci despre „Soarele cel mai înainte de Soare”[5].
Nu vom putea ignora legătura tematică ce se realizează între ideea amintită de Iov despre „răsuflarea Lui Dumnezeu” care „împletește Cerurile”, adică suflarea Duhului lui Dumnezeu care, la creație, „Se purta pe deasupra apelor” Facere 1,2, și vorbirea despre „suflarea de vânt” Fapte 2,2 care apare la Cincizecime și la care se referă Mântuitorul în convorbirea cu Nicodim, ca și la un chip al lucrării tainice a nașterii din Duh. Aceasta pentru că precum „suflarea de vânt” este icoană a suflării Duhului „încotro voiește”, tot așa „împletirea cerurilor” (Analemma) este indiciu pentru timpul precis al „nașterii (obiective) din Duhul” care se realizează pe Cruce, în lucrarea tainică a Jertfei răscumpărătoare. Mântuitorul vorbește despre suflarea Duhului într-un context clar, al pregătirii indiciului oferit de imaginea (unduitoare) a șarpelui înălțat de Moise în pustie, explicația Sa având a merge în prelungirea textului amintit mai sus, la Iov. Iată referirea pe care o face Domnul Hristos în consonanță cu ideea de străpungere a „unduirii (analemice) șerpuitoare”:
„Suflarea de vânt se poartă încotro voieşte şi tu auzi trecerea ei, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Tot așa este și cu nașterea din Duhul”.[…] Căci, după cum Moise a înălţat (pe stâlp) şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe (pe Cruce) Fiul Omului” Ioan 3, 8; 14.
Aici „înălțarea Fiului Omului” pe Cruce este similară „nașterii din Duhul”, prima fiind traductibilă prin cealaltă, ceea ce grăiește de la sine despre substratul Jertfei, ca despre un efort al nașterii din nou a lumii în Iisus Hristos, Domnul.
______________________________
[1] Menționăm că această alcătuire semantică nu constituie o traducere literală, ci o adaptare literară a viziunii care stă la baza acestui text.
[2] Bible Hub - © 2004 – 2020. [Bible > Job > Chapter 26 > Verse 13]: https://biblehub.com/job/26-13.htm accesat la 24 iulie 2020.
[3] a rostui [At: CARAGIALE, O. IV, 346 / V: ~trui / Pzi: ~esc / E: rost1 + -ui]: 1. vt - a forma rostul; 4. vt - a pune în ordine; a aranja. sursa: Micul dicționar academic (MDA2), Ed. A II-a, 2010); a ROSTUÍ, rostuiesc, vb. IV. Tranz. 1. a așeza, a aranja așa cum trebuie; a face ordine; . 4. a forma cu mâna rostul urzelii (la războiul de țesut). sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (DEX '09), Ed. a II-a, (2009).
[4] „κλεῖϑρα δὲ οὐρανοῦ δεδοίκασιν αὐτόν, προστάγματι δὲ ἐϑανάτωσεν δράκοντα ἀποστάτην”.
[5] Socotim că reperul folosit de părinții alexandrini (recomandarea ținerii Paștilor în prima Duminică după Luna Plină vernală) a constituit la acea vreme o soluție de forță majoră, adoptată în absența altei recomandări mai bune. Asupra Bisericii Alexandriei apăsa rolul de a asuma o formulă de calcul pentru determinarea Datei Pascale. Nicăieri, însă, nu apare o formulă de calcul pascal care să se refere la Luna Plină vernală, formulă asupra căreia să fi căzut de acord Sinodul de la Niceea din 325. Recomandarea referitoare la Luna Plină vernală nu apare nicăieri, nici în vreun canon dat de sinodalii niceeni, și nici în scrisoarea sinodală sau în cea a Împăratului Constantin adresată Bisericilor în vederea ținerii în comun a Paștelui. Dacă ne referim la condițiile în care apar astfel de recomandări despre Paște, vom remarca faptul că la acea vreme lipseau cu desăvârșire anumite instrumente de identificare a tainelor mecanicii cerești: lipseau noțiunile legate de parcursul sinuos al Pământului în jurul Soarelui; indiciile privitoare la proiecția analemmică; se știau prea puține lucruri despre fenomenele de nutație și de precesie – atâta vreme cât în bună parte știința acelui timp respingea ideea unui Pământ sferic care să se deplaseze pe ecliptică în jurul Soarelui; lipseau instrumente de calcul care să identifice precis declinația solară (urcarea și coborârea discului solar la meridian) – fapt dovedit de practica alexandrinilor și romanilor de a ține date echinocțiale distincte, și în același timp inexacte, urmare fiind alcătuirea unor tabele pascale fundamental greșite, din nefericire, aflate în uz până astăzi.
„Duhul Său a împodobit cerurile și Mâna Sa, iscusită să plinească truda nașterii, pe acestea le-a scos la iveală (ca pe un) șarpe răsucitor.
„Spiritus eius ornavit cælos, et obstetricante manu eius, eductus est coluber tortuosus”
Acest gen de schematism induce ideea că Iov ar fi interesat să vorbească despre un șarpe care în răsucirea sa este tras, scos, dat la iveală, după ce a fost supus țintuirii în durerile nașterii. Numai că logica textului rămâne ușor suspendată, întrucât lectura se va concentra asupra șarpelui ca entitate fizică și nu pe unduire ca semnificație a vălului unduitor care șerpuiește asemeni șarpelui. Distincția este una fundamentală. Aceasta pentru că, în opinia noastră Iov nu vorbește aici despre șarpe, ci despre șerpuire.
Există cel puțin trei ediții de limbă engleză care exprimă ideea formării acestei șerpuitoare unduiri cerești, personificată în imaginea „șarpelui încovoiat” sau a „șarpelui fugar”[2]:
- Webster Bible Translation (WBT):
„Prin Duhul Său a înfrumusețat cerurile; Mâna Sa a rostuit[3] șarpele încovoiat”.
„By his spirit he hath garnished the heavens; his hand hath formed the crooked serpent”
- Darby Bible Translation (DBT):
„Prin Duhul Său cerurile a însuflețit; Mâna Lui a făcut să ia formă șarpele fugar”.
„By his Spirit the heavens are adorned; his hand hath formed the fleeing serpent”
- Webster Bible Translation:
„Prin Duhul Său a împodobit cerurile; Mâna Sa a făcut să apară șarpele încovoiat”.
„By his spirit he hath garnished the heavens; his hand hath formed the crooked serpent”
Textul Septuagintei nu simplifică nicidecum efortul de a înțelege esența mesajului acestui pasaj:
„Temeiurile cerurilor îi arată Lui înfiorare; căci printr-o poruncă El a ucis șarpele cel căzut” [4].
Pe măsură ce ne depărtăm de original, traducerea textului de la Iov 26, 13 capătă un sens nou. Traducerea de limbă română a textului de la Iov 26,13 , apărută în edițiile sinodale, este aceasta:
„Suflarea Lui înseninează cerurile şi mâna Lui străpunge şarpele fugar!”.
Mai departe, ediția diortosită și îngrijită de Mitropolitul Bartolomeu Anania propune varianta acesta:
„Zăvoarele’ncuiate pe cer se tem de El, că pe vicleanul șarpe-l ucise prin poruncă!”
Fiecare dintre aceste încadrări textuale fac trimitere la existența unduirii șerpuitoare a zidirii cerești, care în esență concretizează o grafică analemică evidentă, subliniată în evocări stilistice deosebit de sugestive. Imaginea indică, pe de altă parte, existența „șarpelui” în sine, a cărui constituție „fugară” țintuită, străpunsă, ucisă este paradigmă a aceleiași Analemme cerești. Astfel de trimiteri, de o evidență interpretativă ușor disonantă, însă deloc contradictorie, nu pot refuza în nici un caz legătura hermeneutică cu textul convorbirii din cuprinsul cap. 3 al Sfintei Evanghelii după Ioan, tematica profetică referitoare la șarpele înălțat de Moise în pustie având să acopere substratul analemmic al întregii reprezentări.
În Analemma, petrecerea buclei urcătoare peste cea coborâtoare indică un punct în care se unesc două interfețe: la urcare – proximitatea datei de 8 Aprilie (adică ziua când Hristos Mântuitorul a înviat la Anul 33), iar pe bucla coborâtoare - ziua de 29 August. Adică ziua Pătimirii Martirice a Înaintemergătorului Său. Două lucrări îngemănate: una pefigurativă, cealaltă a Plinătății de sens. Aceasta este revelația (naturală) «crucială» pe care cerurile văzute o dau spre mărturie Răstignirii, Morții și Învierii Domnului. Și, pentru a ne întoarce la data exactă a Învierii, va trebui să convenim asupra unui calendar precis, neschimbător, în care data de 8 Aprilie să fie totdeauna o zi de Duminică. Apoi va trebui să renunțăm la indiciul Lunii pline, care este un indiciu vechi-testamentar prefigurativ, pentru a pune în lumină indiciul pe care îl oferă Soarele în curgerea sa unduitoare pe cer. Aceasta pentru că nu despre Lună vorbim la Învierea Domnului, ci despre „Soarele cel mai înainte de Soare”[5].
Nu vom putea ignora legătura tematică ce se realizează între ideea amintită de Iov despre „răsuflarea Lui Dumnezeu” care „împletește Cerurile”, adică suflarea Duhului lui Dumnezeu care, la creație, „Se purta pe deasupra apelor” Facere 1,2, și vorbirea despre „suflarea de vânt” Fapte 2,2 care apare la Cincizecime și la care se referă Mântuitorul în convorbirea cu Nicodim, ca și la un chip al lucrării tainice a nașterii din Duh. Aceasta pentru că precum „suflarea de vânt” este icoană a suflării Duhului „încotro voiește”, tot așa „împletirea cerurilor” (Analemma) este indiciu pentru timpul precis al „nașterii (obiective) din Duhul” care se realizează pe Cruce, în lucrarea tainică a Jertfei răscumpărătoare. Mântuitorul vorbește despre suflarea Duhului într-un context clar, al pregătirii indiciului oferit de imaginea (unduitoare) a șarpelui înălțat de Moise în pustie, explicația Sa având a merge în prelungirea textului amintit mai sus, la Iov. Iată referirea pe care o face Domnul Hristos în consonanță cu ideea de străpungere a „unduirii (analemice) șerpuitoare”:
„Suflarea de vânt se poartă încotro voieşte şi tu auzi trecerea ei, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Tot așa este și cu nașterea din Duhul”.[…] Căci, după cum Moise a înălţat (pe stâlp) şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe (pe Cruce) Fiul Omului” Ioan 3, 8; 14.
Aici „înălțarea Fiului Omului” pe Cruce este similară „nașterii din Duhul”, prima fiind traductibilă prin cealaltă, ceea ce grăiește de la sine despre substratul Jertfei, ca despre un efort al nașterii din nou a lumii în Iisus Hristos, Domnul.
______________________________
[1] Menționăm că această alcătuire semantică nu constituie o traducere literală, ci o adaptare literară a viziunii care stă la baza acestui text.
[2] Bible Hub - © 2004 – 2020. [Bible > Job > Chapter 26 > Verse 13]: https://biblehub.com/job/26-13.htm accesat la 24 iulie 2020.
[3] a rostui [At: CARAGIALE, O. IV, 346 / V: ~trui / Pzi: ~esc / E: rost1 + -ui]: 1. vt - a forma rostul; 4. vt - a pune în ordine; a aranja. sursa: Micul dicționar academic (MDA2), Ed. A II-a, 2010); a ROSTUÍ, rostuiesc, vb. IV. Tranz. 1. a așeza, a aranja așa cum trebuie; a face ordine; . 4. a forma cu mâna rostul urzelii (la războiul de țesut). sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (DEX '09), Ed. a II-a, (2009).
[4] „κλεῖϑρα δὲ οὐρανοῦ δεδοίκασιν αὐτόν, προστάγματι δὲ ἐϑανάτωσεν δράκοντα ἀποστάτην”.
[5] Socotim că reperul folosit de părinții alexandrini (recomandarea ținerii Paștilor în prima Duminică după Luna Plină vernală) a constituit la acea vreme o soluție de forță majoră, adoptată în absența altei recomandări mai bune. Asupra Bisericii Alexandriei apăsa rolul de a asuma o formulă de calcul pentru determinarea Datei Pascale. Nicăieri, însă, nu apare o formulă de calcul pascal care să se refere la Luna Plină vernală, formulă asupra căreia să fi căzut de acord Sinodul de la Niceea din 325. Recomandarea referitoare la Luna Plină vernală nu apare nicăieri, nici în vreun canon dat de sinodalii niceeni, și nici în scrisoarea sinodală sau în cea a Împăratului Constantin adresată Bisericilor în vederea ținerii în comun a Paștelui. Dacă ne referim la condițiile în care apar astfel de recomandări despre Paște, vom remarca faptul că la acea vreme lipseau cu desăvârșire anumite instrumente de identificare a tainelor mecanicii cerești: lipseau noțiunile legate de parcursul sinuos al Pământului în jurul Soarelui; indiciile privitoare la proiecția analemmică; se știau prea puține lucruri despre fenomenele de nutație și de precesie – atâta vreme cât în bună parte știința acelui timp respingea ideea unui Pământ sferic care să se deplaseze pe ecliptică în jurul Soarelui; lipseau instrumente de calcul care să identifice precis declinația solară (urcarea și coborârea discului solar la meridian) – fapt dovedit de practica alexandrinilor și romanilor de a ține date echinocțiale distincte, și în același timp inexacte, urmare fiind alcătuirea unor tabele pascale fundamental greșite, din nefericire, aflate în uz până astăzi.
«PASCAL CALENDAR» conceived by Lucian GRIGORE © 2021 is licensed under CC BY-NC-ND 4.0
