§. DESPRE AȘEZAREA OMULUI ÎN «LIMITELE» DESCOPERIRII
De la noaptea visării, care străbate calea somnului și duce mintea în depărtarea închipuirii sau a semnelor și indiciilor, până la felul cel cunoscător al Zilei, înțelegerea omenească este trecută din amorțire la veghe, de la firea lucrurilor ghicite, adică de la vederea lor «în parte», dincoace către cunoașterea după zările minții și după sens, când formele și culorile și esențele vii grăiesc despre propriile lor rațiuni. Sfântul Apostol Pavel zugrăvește în cuvinte simple și sfinte această cursă a nedeplinătății când spune: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului”[1]. Aceasta înseamnă că omul și lumea lui au un parcurs întâi calea așteptarii spre adăugarea cuprinderii, până spre vremea vârstei ce întărește cugetarea și o duce spre înțelegerea mai trainică a deplinătății, ca o trezire din vis și ca o alăturare în lumină.
Asemeni acestei adăugări a vârstei, putem vedea că însăși Biserica a prins a crește în înțelegerea și în lucrarea de peste vreme, de la chipul cel plăpând, prigonit, îndurerată de relele și înverșunările timpului, biruind a se smulge din biciuirea eresurilor, întărindu-se în dragostea și în statornicia iertării, în Jertfa răstignirii de sine și în martiriu, și adăugând viață și rânduială întru „înnoirea omului cel dinlăuntru din zi în zi”[2]. Vedem cum așezămintele puterii sale prind contur sub vreme, adică urcă și cresc în treptele timpului, aceasta pentru că nu au început toate deodată și nici nu s-au rânduit toate deodată, ci pe rând, în buna creștere a vremii. Dintru începuturile sale până acum au trecut ani și ani de asupriri și frământări și de lupte și stăruințe până când s-au luminat, s-au călăuzit și s-au statornicit în conștiința sa dogmele, canoanele și îndreptările. Cu fiecare poticnire de gând, cu fiecare alunecare de sens, cu fiecare încălcare a dreptei purtări, Biserica a dobândit și mai multă putere de a le sta împotrivă cu înțelepciune și nestăvilită cuprindere.
Având condiția de a nu fi ieșit din crugul timpului, ci de a fi încă sub vreme, Biserica pământească - a viețuirii celei de aici - are încă de parcurs drumul spinos, însă întru nimic zădărnicit, al unei creșteri continue, până la clipa când va fi îmbrățișată, cu voia Domnului ei, în așezarea acelui Eshaton al iubirii veșnice a lui Dumnezeu. Până atunci, însă, ea are un crezământ al ascultării de Dumnezeu, al lucrării și vestirii Cuvântului. Dar, alături de acestea, mai are și calitatea prezenței. Aceasta cere ca orice întâmpinare a vieții omenești care-i stă în atingere și veghere să fie permanent pusă în tocmirea de bun sfârșit a clarificărilor și rosturilor drepte.
Aruncându-ne privirea către cele ce s-au spus mai devreme în privința eforturilor Bisericii de a clarifica Problema calendarului, vedem că, dintre multele și neliniștitoarele teme luate în lucrare și îndreptare, această temă a fost lăsată în chip deliberat deoparte, întrucât s-a considerat că nu-i venise timpul. A doua Conferință Panortodoxă Presinodală de la Chambésy (1982) aduce în atenție considerarea faptului că poporul credincios al lui Dumnezeu nu este pregătit, sau cel puțin, nu a fost suficient informat ca să facă față și să accepte o schimbare în problema determinării Datei Paștilor; și că orice revizuire – în vederea unei mai mari precizii în determinarea datei Paștilor să fie repusă în discuție la vremea potrivită, când Dumnezeu va binevoi;[3].
Până în rândul de acum trebuie să fim de aceeași părere. Însă, e prea destul târziul acestei nelămuriri! De-aceea, cu voia lui Dumnezeu, zărim - ca treziți din visare - a cerca și a birui acest timp nelămurit, lăsat în așteptare, pentru a vedea mai limpede dacă nu cumva situația de față nu poate cădea pe seama «voinței de amânare» a lui Dumnezeu, ci pe seama neînțelegerii din vreme a tuturor indiciilor și călăuzirilor pe care Dumnezeu le-a pus deja chiar în hotarele măreței Sale Creații, adică în Sfeșnicul Luminii Sale!
Să privim, așadar, la Lună - acolo unde lumina ei, care nu este a sa, n-ar lumina dacă nu s-ar fi pogorât peste întinderile lumii noaptea. Și, mai apoi, să căutăm mistuitor în Soare, acolo unde - precum ziceam mai înainte - sălășluiește acea lumină care a deprins puterea întru atingerea de ea a negrăitei Lumini a lui Dumnezeu, cea mai presus de orice lumină: „În Soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un Mire ce iese din cămara sa”[4].
Cu adevărat, asemenea privire are nevoie de timp pentru deprinderea noastră la măsurile ei, ca nu cumva să mistuim vederea ochilor înainte de vreme. Adăugăm aici răspunsul înfiripării de gând pe care Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, îl aduce în a sa vorbire cu Iov, pe când se vede silit a recunoaște că: „oamenii nu pot să privească Prealuminosul Soare, care străluceşte pe cer, deîndată ce vântul a împrăştiat norii”[5]. Înțelegem, deci, că poate tocmai descoperirea unei evidențe zdrobitoare, adică «destrămarea norilor» care dau loc privirii, lasă deoparte din privire orice pricepere, nu pentru că evidența lipsește, ci pentru că privirea nu-i deprinsă cu ea. Elihu ar vrea să spună că Dumnezeu se ascunde sub vălul lumii, ca nu cumva noi privind să ne ardem. El dă mărturie că tocmai răstimpul acelei «odihne», despre care citim că „S-a odihnit, Dumnezeu, de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut”[6] înseamnă priceperea Lui de a-și lua libertatea ascunderii, ca nu cumva să ne mistuim de arătarea Lui: „Dacă Domnul se odihneşte, cine poate să-L smulgă din odihna Lui şi dacă Îşi acoperă faţa, cine poate să-L mai zărească?”[7]. Aceea că «Dumnezeu S-a odihnit», înseamnă, după Elihu, faptul că «S-a ascuns» pentru că așa I-a fost voia să se ascundă. De aceea, până în timpul de acum lumea vede pe Dumnezeu «în ghicitură». Aceasta până când, nemairăbdând a sta în orbire, lumea va striga precum nefericitul din Ierihon: „Doamne, vreau să văd”[8], și vom ajunge, văzând, să cunoaștem măsura priceperii față către față, precum este scris: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu[9].
Departe de a crede că momentul acela al vederii față către față a și sosit astăzi, năzuința acelei clipe nu trebuie să ne părăsească nicicum. Dumnezeu avea să dea omului, în natura sa, această opreliște: «nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască»[10]. Însă, în marea Sa înțelepciune, Dumnezeu a ales să țină înțelegerea nestrămutatei Sale puteri și arătări în „cortul” de trup, în care a voit a locui Fiul lui Dumnezeu printre oameni, fără ca aceștia să se mistuiască de a Sa descoperire. Lumina aceea ascunsă sub înfășarea neprihănitului trup pe care Cuvântul, prin odrăslire și naștere și l-a luat din Fecioară și de la Duhul, a fost adusă la om fără ca acesta să moară întru a sa vedere.
El, Dătătorul Vieții, lasă vederii noastre nu mistuitoarea Lumină din Sine, căreia nimeni nu-i poate sta în strălucirea chipului viu, ci lasă vederii și simțirii mângâietoarea Viață a acelei Lumini. Așa încât, mai cu adevărat, nu Lumina se ascunde sub «cort», ci puterea omenească de a vedea se ascunde sub vălul distanței de substanță până la ea. Astfel, firea omenească vede în Iisus Hristos, Domnul, atât cât i se poate lăsa loc să vadă, precum cântăm despre ucenicii aflați împreună cu Domnul în Tabor, la troparul Schimbării la Față, că li s-a arătat slava lui Dumnezeu «pe cât li se putea»[11], adică după măsura limitei omenești posibile. Cu alte cuvinte, în Hristos nu s-a schimbat nimic în deoființimea Sa cu Tatăl „la Care nu este schimbare, nici umbră de mutare”[12]; S-a schimbat, însă, limita până la care ucenicii au putut pătrunde cu vederea cea înțelegătoare.
Aceeași Lumină de pe Tabor a fost în Hristos totdeauna, însă limita vederii acesteia, adusă nu în Hristos, ci în cei ce L-au văzut pe Hristos, a lăsat vederea ascunsă sub «vălul» putinței de a vedea «pe cât li se putea», adică nedeplin. Iar această nedeplinătate nu venea din Hristos, ci de la cei ce zăreau puțin, sau nu zăreau deloc.
Că ne-a ascuns Dumnezeu sub «cortul» condiției nevederii depline, pentru a ne ascunde pe noi de mistuirea Focului din El, o spune David, psalmistul, atunci când vorbind despre aceasta, spune că acest cort este chiar cortul lui Dumnezeu, adică cortul rânduielii lui Dumnezeu de «a ne acoperi» de această Lumină «în locul cel ascuns al cortului Lui», adică în Taina limitei Întrupării lui Hristos: „Una am cerut de la Domnul, și pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui. Că Domnul m-a ascuns în cortul Lui în ziua necazurilor mele; m-a acoperit în locul cel ascuns al cortului Lui;”[13].
La trecerea lui Dumnezeu prin fața peșterii în care sălășluia Ilie în Horeb, ascuns în Muntele Domnului – umbrit în locul cel ascuns al «cortului» Său - Ilie «și-a acoperit fața»[14] neputând să primească întreaga descoperire, ci numai arătarea lui Dumnezeu sub chipul unei «adieri de vânt lin». Peste timp, sub acest chip, al adierii de zefir S-a arătat nouă Dumnezeul bunătății și al iubirii veșnice în Iisus Hristos, Domnul, «dar lumea nu L-a cunoscut»[15]. Astfel putem vedea pogorârea lui Dumnezeu la noi până-ntr-atât cât poate fi limita plăpândă a nepriceperii noastre de a vedea destul, ca să nu ne ardem.
De ce nu a luat Domnul pe toți ucenicii cu Sine pe Tabor, ci a adus acolo cu Sine doar pe trei dintre ei? Pentru că, în acel moment al vieții lor, ceilalți erau încă pe cale, nevăzând, în așteptarea Cincizecimii. Erau, adică, precum Ilie de demult, cu fețele acoperite de mantia aceea a griji lui Dumnezeu de a nu ne vătăma de Sine, o catapeteasmă a iubirii pe care însuși Dumnezeu o așează între El și omul cel prea mic de măsura Lui, pe care îl scoate de la Sine tocmai ca nu cumva să se ardă de Pomul Vieții. Căci trimițând pe Adam de la Sine, afară din Grădina cea din Eden, „l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către Pomul Vieţii”[16]. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îl așează pe om în «limita» puterii lui de a pricepe, dar nu departe, ci în proximitatea Grădinii.
În această limită plăpândă, aproape de Grădina descoperirilor lui Dumnezeu, între hotarele vederii și nevederii, Filip, ucenicul Domnului, îL întreabă pe Iisus: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de-ajuns”[17]. Iar Mântuitorul îi răspunde: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl!”[18]. Iată «marea minune a adierii de zefir» în care întreaga deoființime a Dumnezeirii - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - se poartă spre lume prin Iisus Hristos, Domnul cel înomenit ca Fiu al Omului, ca să facă posibilă ajungerea noastră la El. De-acum sabia de flacără vâlvâitoare nu mai păzește drumul către Pomul Vieții, pentru că Pomul Vieții este Hristos. Iar Hristos, dăruiește Apostolilor Săi, și prin ei Bisericii, acea sabie a cunoașterii, adică cheia Porților acelei Grădini a Descoperirii lui Dumnezeu, care este Împărăția ce va să fie.
_________________________
[1] I Corinteni 13, 11.
[2] „De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4, 16).
[3] a se vedea pagina 10 a prezentului Referat.
[4] Psalm 18, 5.
[5] Iov 37, 21.
[6] Facere 2, 2.
[7] Iov 34, 29
[8] Luca 18, 41; Marcu 10, 51;
[9] I Corinteni 13, 12
[10] "Apoi a adăugat: «Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască»" (Ieșirea 33, 20).
[11] «Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie» Tropar glas. 7. al Schimbării la Față.
[12] „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17).
[13] Psalmul 26, 7-9.
[14] „A zis Domnul: "Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul". Auzind aceasta, Ilie şi-a acoperit faţa cu mantia lui şi a ieşit şi a stat la gura peşterii. Şi a fost către el un glas care i-a zis: «Ce faci aici, Ilie?»” (III Regi 19, 11-13).
[15] „În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 10).
[16] Facerea 3, 24.
[17] Ioan 14, 8.
[18] Ioan 14, 9.
Asemeni acestei adăugări a vârstei, putem vedea că însăși Biserica a prins a crește în înțelegerea și în lucrarea de peste vreme, de la chipul cel plăpând, prigonit, îndurerată de relele și înverșunările timpului, biruind a se smulge din biciuirea eresurilor, întărindu-se în dragostea și în statornicia iertării, în Jertfa răstignirii de sine și în martiriu, și adăugând viață și rânduială întru „înnoirea omului cel dinlăuntru din zi în zi”[2]. Vedem cum așezămintele puterii sale prind contur sub vreme, adică urcă și cresc în treptele timpului, aceasta pentru că nu au început toate deodată și nici nu s-au rânduit toate deodată, ci pe rând, în buna creștere a vremii. Dintru începuturile sale până acum au trecut ani și ani de asupriri și frământări și de lupte și stăruințe până când s-au luminat, s-au călăuzit și s-au statornicit în conștiința sa dogmele, canoanele și îndreptările. Cu fiecare poticnire de gând, cu fiecare alunecare de sens, cu fiecare încălcare a dreptei purtări, Biserica a dobândit și mai multă putere de a le sta împotrivă cu înțelepciune și nestăvilită cuprindere.
Având condiția de a nu fi ieșit din crugul timpului, ci de a fi încă sub vreme, Biserica pământească - a viețuirii celei de aici - are încă de parcurs drumul spinos, însă întru nimic zădărnicit, al unei creșteri continue, până la clipa când va fi îmbrățișată, cu voia Domnului ei, în așezarea acelui Eshaton al iubirii veșnice a lui Dumnezeu. Până atunci, însă, ea are un crezământ al ascultării de Dumnezeu, al lucrării și vestirii Cuvântului. Dar, alături de acestea, mai are și calitatea prezenței. Aceasta cere ca orice întâmpinare a vieții omenești care-i stă în atingere și veghere să fie permanent pusă în tocmirea de bun sfârșit a clarificărilor și rosturilor drepte.
Aruncându-ne privirea către cele ce s-au spus mai devreme în privința eforturilor Bisericii de a clarifica Problema calendarului, vedem că, dintre multele și neliniștitoarele teme luate în lucrare și îndreptare, această temă a fost lăsată în chip deliberat deoparte, întrucât s-a considerat că nu-i venise timpul. A doua Conferință Panortodoxă Presinodală de la Chambésy (1982) aduce în atenție considerarea faptului că poporul credincios al lui Dumnezeu nu este pregătit, sau cel puțin, nu a fost suficient informat ca să facă față și să accepte o schimbare în problema determinării Datei Paștilor; și că orice revizuire – în vederea unei mai mari precizii în determinarea datei Paștilor să fie repusă în discuție la vremea potrivită, când Dumnezeu va binevoi;[3].
Până în rândul de acum trebuie să fim de aceeași părere. Însă, e prea destul târziul acestei nelămuriri! De-aceea, cu voia lui Dumnezeu, zărim - ca treziți din visare - a cerca și a birui acest timp nelămurit, lăsat în așteptare, pentru a vedea mai limpede dacă nu cumva situația de față nu poate cădea pe seama «voinței de amânare» a lui Dumnezeu, ci pe seama neînțelegerii din vreme a tuturor indiciilor și călăuzirilor pe care Dumnezeu le-a pus deja chiar în hotarele măreței Sale Creații, adică în Sfeșnicul Luminii Sale!
Să privim, așadar, la Lună - acolo unde lumina ei, care nu este a sa, n-ar lumina dacă nu s-ar fi pogorât peste întinderile lumii noaptea. Și, mai apoi, să căutăm mistuitor în Soare, acolo unde - precum ziceam mai înainte - sălășluiește acea lumină care a deprins puterea întru atingerea de ea a negrăitei Lumini a lui Dumnezeu, cea mai presus de orice lumină: „În Soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un Mire ce iese din cămara sa”[4].
Cu adevărat, asemenea privire are nevoie de timp pentru deprinderea noastră la măsurile ei, ca nu cumva să mistuim vederea ochilor înainte de vreme. Adăugăm aici răspunsul înfiripării de gând pe care Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, îl aduce în a sa vorbire cu Iov, pe când se vede silit a recunoaște că: „oamenii nu pot să privească Prealuminosul Soare, care străluceşte pe cer, deîndată ce vântul a împrăştiat norii”[5]. Înțelegem, deci, că poate tocmai descoperirea unei evidențe zdrobitoare, adică «destrămarea norilor» care dau loc privirii, lasă deoparte din privire orice pricepere, nu pentru că evidența lipsește, ci pentru că privirea nu-i deprinsă cu ea. Elihu ar vrea să spună că Dumnezeu se ascunde sub vălul lumii, ca nu cumva noi privind să ne ardem. El dă mărturie că tocmai răstimpul acelei «odihne», despre care citim că „S-a odihnit, Dumnezeu, de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut”[6] înseamnă priceperea Lui de a-și lua libertatea ascunderii, ca nu cumva să ne mistuim de arătarea Lui: „Dacă Domnul se odihneşte, cine poate să-L smulgă din odihna Lui şi dacă Îşi acoperă faţa, cine poate să-L mai zărească?”[7]. Aceea că «Dumnezeu S-a odihnit», înseamnă, după Elihu, faptul că «S-a ascuns» pentru că așa I-a fost voia să se ascundă. De aceea, până în timpul de acum lumea vede pe Dumnezeu «în ghicitură». Aceasta până când, nemairăbdând a sta în orbire, lumea va striga precum nefericitul din Ierihon: „Doamne, vreau să văd”[8], și vom ajunge, văzând, să cunoaștem măsura priceperii față către față, precum este scris: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu[9].
Departe de a crede că momentul acela al vederii față către față a și sosit astăzi, năzuința acelei clipe nu trebuie să ne părăsească nicicum. Dumnezeu avea să dea omului, în natura sa, această opreliște: «nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască»[10]. Însă, în marea Sa înțelepciune, Dumnezeu a ales să țină înțelegerea nestrămutatei Sale puteri și arătări în „cortul” de trup, în care a voit a locui Fiul lui Dumnezeu printre oameni, fără ca aceștia să se mistuiască de a Sa descoperire. Lumina aceea ascunsă sub înfășarea neprihănitului trup pe care Cuvântul, prin odrăslire și naștere și l-a luat din Fecioară și de la Duhul, a fost adusă la om fără ca acesta să moară întru a sa vedere.
El, Dătătorul Vieții, lasă vederii noastre nu mistuitoarea Lumină din Sine, căreia nimeni nu-i poate sta în strălucirea chipului viu, ci lasă vederii și simțirii mângâietoarea Viață a acelei Lumini. Așa încât, mai cu adevărat, nu Lumina se ascunde sub «cort», ci puterea omenească de a vedea se ascunde sub vălul distanței de substanță până la ea. Astfel, firea omenească vede în Iisus Hristos, Domnul, atât cât i se poate lăsa loc să vadă, precum cântăm despre ucenicii aflați împreună cu Domnul în Tabor, la troparul Schimbării la Față, că li s-a arătat slava lui Dumnezeu «pe cât li se putea»[11], adică după măsura limitei omenești posibile. Cu alte cuvinte, în Hristos nu s-a schimbat nimic în deoființimea Sa cu Tatăl „la Care nu este schimbare, nici umbră de mutare”[12]; S-a schimbat, însă, limita până la care ucenicii au putut pătrunde cu vederea cea înțelegătoare.
Aceeași Lumină de pe Tabor a fost în Hristos totdeauna, însă limita vederii acesteia, adusă nu în Hristos, ci în cei ce L-au văzut pe Hristos, a lăsat vederea ascunsă sub «vălul» putinței de a vedea «pe cât li se putea», adică nedeplin. Iar această nedeplinătate nu venea din Hristos, ci de la cei ce zăreau puțin, sau nu zăreau deloc.
Că ne-a ascuns Dumnezeu sub «cortul» condiției nevederii depline, pentru a ne ascunde pe noi de mistuirea Focului din El, o spune David, psalmistul, atunci când vorbind despre aceasta, spune că acest cort este chiar cortul lui Dumnezeu, adică cortul rânduielii lui Dumnezeu de «a ne acoperi» de această Lumină «în locul cel ascuns al cortului Lui», adică în Taina limitei Întrupării lui Hristos: „Una am cerut de la Domnul, și pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui. Că Domnul m-a ascuns în cortul Lui în ziua necazurilor mele; m-a acoperit în locul cel ascuns al cortului Lui;”[13].
La trecerea lui Dumnezeu prin fața peșterii în care sălășluia Ilie în Horeb, ascuns în Muntele Domnului – umbrit în locul cel ascuns al «cortului» Său - Ilie «și-a acoperit fața»[14] neputând să primească întreaga descoperire, ci numai arătarea lui Dumnezeu sub chipul unei «adieri de vânt lin». Peste timp, sub acest chip, al adierii de zefir S-a arătat nouă Dumnezeul bunătății și al iubirii veșnice în Iisus Hristos, Domnul, «dar lumea nu L-a cunoscut»[15]. Astfel putem vedea pogorârea lui Dumnezeu la noi până-ntr-atât cât poate fi limita plăpândă a nepriceperii noastre de a vedea destul, ca să nu ne ardem.
De ce nu a luat Domnul pe toți ucenicii cu Sine pe Tabor, ci a adus acolo cu Sine doar pe trei dintre ei? Pentru că, în acel moment al vieții lor, ceilalți erau încă pe cale, nevăzând, în așteptarea Cincizecimii. Erau, adică, precum Ilie de demult, cu fețele acoperite de mantia aceea a griji lui Dumnezeu de a nu ne vătăma de Sine, o catapeteasmă a iubirii pe care însuși Dumnezeu o așează între El și omul cel prea mic de măsura Lui, pe care îl scoate de la Sine tocmai ca nu cumva să se ardă de Pomul Vieții. Căci trimițând pe Adam de la Sine, afară din Grădina cea din Eden, „l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către Pomul Vieţii”[16]. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îl așează pe om în «limita» puterii lui de a pricepe, dar nu departe, ci în proximitatea Grădinii.
În această limită plăpândă, aproape de Grădina descoperirilor lui Dumnezeu, între hotarele vederii și nevederii, Filip, ucenicul Domnului, îL întreabă pe Iisus: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de-ajuns”[17]. Iar Mântuitorul îi răspunde: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl!”[18]. Iată «marea minune a adierii de zefir» în care întreaga deoființime a Dumnezeirii - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - se poartă spre lume prin Iisus Hristos, Domnul cel înomenit ca Fiu al Omului, ca să facă posibilă ajungerea noastră la El. De-acum sabia de flacără vâlvâitoare nu mai păzește drumul către Pomul Vieții, pentru că Pomul Vieții este Hristos. Iar Hristos, dăruiește Apostolilor Săi, și prin ei Bisericii, acea sabie a cunoașterii, adică cheia Porților acelei Grădini a Descoperirii lui Dumnezeu, care este Împărăția ce va să fie.
_________________________
[1] I Corinteni 13, 11.
[2] „De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4, 16).
[3] a se vedea pagina 10 a prezentului Referat.
[4] Psalm 18, 5.
[5] Iov 37, 21.
[6] Facere 2, 2.
[7] Iov 34, 29
[8] Luca 18, 41; Marcu 10, 51;
[9] I Corinteni 13, 12
[10] "Apoi a adăugat: «Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască»" (Ieșirea 33, 20).
[11] «Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie» Tropar glas. 7. al Schimbării la Față.
[12] „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17).
[13] Psalmul 26, 7-9.
[14] „A zis Domnul: "Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul". Auzind aceasta, Ilie şi-a acoperit faţa cu mantia lui şi a ieşit şi a stat la gura peşterii. Şi a fost către el un glas care i-a zis: «Ce faci aici, Ilie?»” (III Regi 19, 11-13).
[15] „În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 10).
[16] Facerea 3, 24.
[17] Ioan 14, 8.
[18] Ioan 14, 9.
«PASCAL CALENDAR» conceived by Lucian GRIGORE © 2021 is licensed under CC BY-NC-ND 4.0