§. MECANISMUL GENERATIV AL CELEI MAI BUNE CĂI
DE ABORDARE A PROBLEMEI CALENDARULUI;
ORIENTĂRI NORMATIVE APLICABILE SOLUȚIILOR
Timpul subdivizat al zilelor noastre, precum și intervalele calendaristice de mai mare anvergură, ne așază cumva în simfonia timpului celorlalți. Această tendință traduce reflexul natural de a intra în sincronicitate cu ritmul de viață al umanității, făcându-ne compatibili măcar în privința percepției de timp care imprimă în viețile fiecăruia un sens util, eficient, creator, semnificativ. În această cheie, dând curs reflexului natural de a îngemăna năzuințe și lucrări care consună, se cuvine a găsi împreună căile cele mai optime de compatibilizare a eforturilor.
Natura umană reprezintă factorul care dinamizează continuu procesele de optimizare și de adecvare a evoluțiilor sociale, tehnice, științifice, civilizaționale, situându-se în epicentrul fluxurilor de agregare sau structurare a sistemelor instituționale, a culturilor, ideologiilor, politicilor și strategiilor. În acest context, elementul distinctiv al interconectivității umane îl constituie capacitatea oamenilor de a genera ordine în conexiunea multiplă a factorilor și condiționărilor. Acest tip de ordine nu poate fi răspunsul funcției generative a unei singure minți omenești, ci sinteza multiplelor libertăți creative aflate în permanentă interacțiune cu rațiunile ordinii care profilează rezultanta adecvării universale a inteligenței umane.
Există, însă, și posibilități generative care se situează în cadrele exprimării individualității. Este cazul acelor procese care suplinesc interactivitatea conexiunilor multiple cu metoda funcției generative provocate metaeuristic. Procesele metaeuristice pot funcționa tot atât de bine precum funcționează mecanismele de joc aplicabile unei partide de Go sau de șah într-un singur jucător care execută de ambele tabere fără părtinire, fără menajamente și fără abandonarea exigenței criteriilor sau a atenției. Pe final, câștigă soluția sau câmpul de luptă al celor mai bune soluții adoptate de o parte a tablei de joc. Gândirea metaeuristică presupune, așadar, un anume tip de conectivitate selectivă care să permită extracția dintr-un eșantion de soluții exact a acelui set de posibilități de optimizare rezistente sistemului de valori atinse de inadecvare. În intenția remodelării posibilităților sunt introduse propuneri de optimizare în raport cu varietatea problemelor sesizate. Astfel, pe baza unor iterații posibile, amendate de căi de optimizare atacate probabilistic, se poate esențializa soluția optimă de ansamblu pe o anumită categorie de problemă. Răspunsul reprezintă, de fapt, partea de feedback a algoritmului de optimizare care întreține mecanismul generativ al celei mai bune căi. Un traseu va fi cu atât mai optim, cu cât gradul de generalitate a soluției va fi mai mic. Aceasta conduce, de fapt, la aflarea celei mai bune căi.
„Sinteza formală a problemei optimizării combinatorii P presupune realizarea unei relații de condiționare între setul de soluții candidate S și o funcție obiectivă F - care să atribuie valoare funcțională fiecărei soluții candidate în parte, în raport cu un set de constrângeri rezolutive W . Soluțiile incluzive setului care păstrează elementele funcției, dar care satisfac și constrângerile W se numesc soluții fezabile”[1].
În cazul optimizării combinatorii a Calendarului (P.):
- Numim constrângere rezolutivă (W.) - existența unui ansamblu de asimetrii și dezechilibre structurale, proprii formulei calendaristice iuliano-gregoriane, care augmentează inerțial designul imeral;
- Numim funcție obiectivă (F.) - rata de alocare repetitivă a unor inputuri[2] lunare care să genereze cursivitate și să simplifice mecanismele funcționale ale sistemului;
- Setul de soluții candidate (subsidiare) se referă la următoarele sinteze de optimizare (S.): ~ recursul la ideea de inițiere a unei ciclicități imerale; ~ adoptarea criteriilor simetriei și izometriei axiale; ~ construirea unor pârghii de stabilitate care să asigure perpetuarea termenilor sistemului; ~ restrângerea setului de grupuri funcționale dedicate sincronicității și repetitivității modulare; ~ stabilirea unor corespondențe, axe de reflexie și puncte de translație în măsură să țină în relație părțile sistemului; ~ imaginarea unui design de funcții care să confere coerența de ansamblu.
În mulțimea soluțiilor candidate (S ) vom identifica acele sinteze de optimizare capabile să confere sistemului atributul coerenței de ansamblu, urmărind să generăm cursivitate și simplitate funcțională, fapt ce însușește aici rolul funcției obiective (F.) care amendează permanent constrângerea rezolutivă (W.), reprezentată de dezechilibrele și asimetriile formulei calendaristice aflate la noi în uz, astăzi. De aici deducem că atributul coerenței sistemice al oricărui ansamblu calendaristic durabil în timp decurge din calitatea rezistivă imprimată sarcinii de optimizare a proceselor care vizează funcționalitatea raporturilor constituente sistemului. Rezultă mai departe că indicele coerenței sistemice identifică, de altfel, nivelul fluenței proceselor care antrenează combustia internă a acestui mediu de expresie imerală.
Mecanismele gândirii metaeuristice aflate la punctul interacțiunii critice cu oferta unor soluții candidate, precum ar fi soluțiile despre care am făcut vorbire mai sus, stimulează apariția acelui tip de sinteză capabilă să prefigureze calea de optimizare a potențialului generativ. În sens particular vorbim, practic, despre abilitarea aceluiași jucător de a provoca genul de simulare combinatorie a cărei rezultantă funcțională amplifică exponențial fondul latent al resurselor subsidiare. Este un exercițiu de accelerare sau, dacă vreți, comprimare a timpilor de prelucrare generativă pe care am intenționat să-i alocăm optimizării despre care vom vorbi în paginile ce urmează, dar și o investiție creativă prin intermediul căreia am sperat să conferim designului calendaristic atributul unei coerențe indisolubile.
*
Ajunsă la dimensiunea unei suprasaturații a conexiunilor de forță, societatea are nevoie de timp pentru recunoașterea și adecvarea limitelor până la care să poată exercita un control eficient asupra sensurilor și intereselor supraviețuirii. Însuși echilibrul stărilor, relațiilor, condiționărilor se dovedește a fi o rezultantă sistemică a unor fenomene complexe care germinează constant dinamica structurilor sociale și comunionale. Din perspectiva aceasta, designul calendaristic se propune ca ipostază a unei platforme de sistematizare temporală asupra căreia să se pronunțe în mod consensual, egal, minim-invaziv majoritatea rețelelor de factori care îndeobște asumă angajamentul generării utilității sociale și pe cel al ordinii practice. Resursa de prim rang a utilității și ordinii ar fi capacitatea de a stimula posibilitatea integrării unei mai largi aderențe publice, identificabile prin intermediul acelor indicatori de stare care să evidențieze nivelul de validare la care o anume opțiune, facilitate sau idee poate accede. Sensul nu ar fi acela de a subsuma acest tip de posibilitate unor angajamente sau interese de grup, ci acela de a sintetiza facilități de ordin practic general valabile. În această direcție, fie că este vorba despre politici publice, sociale, sau economice, fie că este vorba despre programe educaționale, culturale, religioase sau de altă natură, în exercițiul exprimării tuturor acestora se solicită un obiectiv comun pe baza căruia să se realizeze o anume coordonare de roluri și un anume grad de abilitare și de compatibilizare. Obiectivul constant pe care îl putem avea în vedere în acest cadru comun îl constituie efortul de calibrare a unui model consensual util care să armonizeze interese și activități dintre cele mai diverse, în același proiect de timp, fără ca acest fapt să fie unul stânjenitor.
Condiția complexității alcătuirii noastre sociale presupune alocarea unei memorii subzistente capabile să gestioneze algoritmii specifici interconectării programelor și obiectivelor individuale, spre a le încorpora rolurilor mai largi ale comunității. Fiecare dintre sistemele sau rețelele de conexiuni guvernate de criteriile de manifestare ale unora dintre domeniile existenței noastre de fiecare zi propune celorlalți – în genere – o anume arhitectură a determinărilor și a limitelor de control, o ordine obiectuală creată special pentru a preîntâmpina acumularea de sarcini sau de presiuni la întâlnirea cu alte sisteme de relații sau de conexiuni. Adevărul esențial al viabilității complexității, sau al manierei de a face ca acea dimensiune complexă să supraviețuiască, nu se întemeiază pe ideea de impunere a forței, indiferent de natura acesteia, ci se întemeiază pe ideea de a propune designul acelei ordini sistemice cât mai accesibile în chip natural.
În elaborarea acelor proiecte sociale, culturale și educaționale viabile, care să aibă girul autorității ecleziale (ca autoritate paternală) va trebui să ținem seama de ideea de a asimila în mod natural motivațiile unei cointeresări sociale avantajoase și de a evita pe cât posibil forme de tutorat văduvite de înțelegerea compensației morale și spirituale. „Oferta” sistemică pe care Biserica Ortodoxă o poate face posterității se propune a fi structurată neapărat în cheia cointeresării și a funcționalității. Pentru a adopta de principiu în sistemul jurisprudenței civile sau religioase un instrument normativ, acel instrument va trebui mai întâi să funcționeze în chip natural, sub aspectul unei uzanțe asimilabile, precise, rezolutive, simple. Abia mai apoi ar urma să se legitimeze ca reglementare normativă aplicabilă, bună de păstrat la îndemână prin natura avantajelor pe care le prezintă, însă, în niciun caz restrictivă, abuzivă, prohibitivă, încărcată de impedimente, de sancțiuni sau de constrângeri. Acele principii juridice care au nevoie de promovare, de proclamare sau de impunere nu sunt rezistente din punct de vedere normativ. La cel dintâi seism apărut în sistem sunt primele încălcate sau abolite. Cele mai rezistente forme de reglementare normativă sunt cele care se naturalizează firesc, în chip intim și universal, se asimilează la dimensiunea unor evidențe explicite, au o expresie strict funcțională și reciproc-avantajoasă.
Admițând modelul testării și integrării normelor din domeniul jurisprudenței sau al administrației, putem grefa la nivelul exercițiului de autoritate eclezială anumite procese de testare și de asimilare a acelor soluții practice, integrative, care să vizeze o judicioasă explorare, sistematizare și exploatare a noțiunii de timp. Pentru ca o anume formulă calendaristică să poată deveni normativă în Biserică sau în afara ei, ca soluție larg acceptată, va trebui mai întâi să facă dovada simplității, exactității, utilității și rezistenței în timp. Referindu-ne specific la tema rectificării calendarului, apreciem că acea formă optimă a designului imerologic nu se poate afirma altfel decât prin natura funcțională pe care acest design ar avea-o în vedere ca facilitate durabilă. În cazul experienței normative, înțelegem că reglementarea unei stări de lucruri nu poate fi validată altfel decât prin amploarea unei admisibilități cuprinzătoare. În același fel, alocarea unei facilități se dovedește a fi necesară doar dacă răspunde intereselor unei largi categorii de utilizatori. Plecând de la considerarea acestei conjecturi, adăugăm faptul că limitele abilitării practice se întind exact până la anvergura la care se poate sesiza promisiunea avantajării reciproce. Dincolo de această măsură abilitarea rămâne fără obiect, suspendată în afara propriei disponibilități.
Dacă o normă juridică se dovedește rezilientă doar în măsura în care reușește să ne confere, nouă sau celorlalți, avantajul siguranței și integrității, în același fel o facilitate practică poate fi considerată utilă doar în măsura în care ne asigură avantajul judicioasei utilizări a resurselor în favoarea tuturor. Sesizăm, în acest caz, paralela dintre trebuința legitimă a spiritului normativ de a construi reglementări care impun în mod natural avantajul restituirii climatului de siguranță, și acele reflexe de ordin practic ale spiritului creativ de a construi mijloace de abilitare la îndemâna tuturor. Ambele tendințe sunt orientate în direcția potențării efectelor organizării și nu în direcția instituirii unei ordini prohibitive. Așa precum Simfonia a V-a de Ludwig Van Beethoven, de exemplu, nu ar avea nevoie de coerciția Legii pentru a determina pe cineva să o asculte – aceasta în condițiile în care, totuși, faptul de a o asculta se consideră beneficiu – tot așa și în cazul afirmării unei anume propuneri de abilitare, proba coerciției se dovedește inoperabilă, întrucât abilitarea în sine constituie un beneficiu. „Poate fi atât de simplu să respecți cerința renunțării la curiozitatea de a testa pe propriul corp efectele gravitației, câtă vreme înțelegi măsura exactă până la care te pui în pericol în acest fel!”. În speța de mai sus coerciția juridică, exterioară, va lipsi cu desăvârșire, întrucât rigoarea condițiilor de siguranță se transferă forului intimității, pentru a activa acolo determinări cu adevărat durabile. Din acest motiv nu vom găsi nicăieri în jurisprudență norme care că reglementeze condiția auto-defenestrării, de exemplu.
Dacă admitem că la nivelul viețuirii creștine pot exista domenii de legitimitate morală și normativă în chip desăvârșit lipsite de coerciție – putem admite și rațiunea aceea pentru care o anume facilitate refuză coordonarea exterioară a Legilor susceptibile de a administra sancțiuni, lăsând la îndemâna credinciosului cerința unui atașament moral precum și expresia liberei ancorări în actul înțelegerii și respectării rigorii. În acest caz pentru administrarea cerinței nu pledează deloc sancțiunea instituită prin Lege, ci însăși funcția asertivă a trebuinței morale de a împlini binele. Nicăieri în Sfânta Scriptură a Noului Testament nu vom găsi o altfel de înțelegere normativă decât aceasta. Din perspectivă morală, rigoarea creștină este construită exact pe acest tip de semantică modelată în direcția decompensării sensului sancțiunii instituite prin Lege, fapt ce favorizează ridicarea cerinței normative la înălțimea nimbului unei cointeresări sublimate de nevoia lăuntrică de a găzdui sursa funcției normative la purtător.
În aceeași logică, funcția normativă a unei soluții calendaristice coerente poate fi transferată resorturilor intime ale unei înțelegeri care nu mai are nevoie de coerciție pentru a se valida public. Este nevoie, în schimb, ca acea soluție să demonstreze capacitatea de a fi într-atât de funcțională încât să aibă virtutea de a capacita în chip natural un interes validat de adevărul propriei asertivități. În cheia acestui mecanism de certificare a funcției asertive, respectând cerința evanghelică: „cel ce voiește...!„Matei 16,24, se cuvine a ne verifica și proba opțiunile normative de administrare a parcursului nostru moral, admițând excluderea de facto din aria validității canonice a situațiilor care exced creștinescul atașament moral, precum și libera ancorare participativă la Viața Bisericii Ortodoxe. De aici înțelegem un fapt simplu, anume că limitele conformității (în cazul Vieții Bisericii) sunt profilate de două realități congruente: realitatea morală și realitatea canonică. Dacă ne îndreptățește să afirmăm faptul că «nu poate fi canonic ceea ce este imoral și nici moral ceea ce este necanonic», de aici decurge că cele două realități, deși diferite, sunt în același timp substituente și incluzive, având funcții echivalente. Aflăm, așadar, că distincția instalată între cele două nu se referă la calitatea funcției normative alocate în cazul fiecăreia dintre ele, ci în modul de poziționare a funcției normative în exterioritatea sau în interioritatea sistemului de referință pe care îl propune o astfel de alocare. «A fi o persoană morală» reprezintă un aspect al intimității normative, în vreme ce «a te dovedi drept o persoană care se conformează rigorii canonice» reprezintă un aspect exterior al relației normative. Astfel, Viața Bisericii configurează accesul către legitimitate dinspre două variabile posibile: una administrată în virtutea calității de legislator antrenat să conceapă modele normative, facilități sau întrebuințări; cealaltă administrată de beneficiarul modelului de legitimitate în condițiile însușirii sau asimilării libere a funcției normative la purtător. Pericolul fictivizării funcției normative apare abia atunci când începe să scadă atașamentul real, profund, față de ceea ce este cu adevărat moral (canonic totodată). În această situație, cu cât funcția normativă este mai slabă la nivel intim, cu atât se resimte nevoia compensării în afară a acestui dezechilibru, prin instituirea exterioară a unei ordini normative protezate (care funcționează doar prin intermediul protezei Legii canonice). În acest caz, dincolo de a ne afecta recurent reflexul vechi-testamentar al instituirii Legii, se forțează extrema polaritate sanctificație/anatematizare care riscă decredibilizarea. Soluția reechilibrării balanței normative nu este aceea de a compensa sistemul la exterior, ci din interior. Exact acest fapt îl realizează Mântuitorul Hristos, prin Jertfa Sa cea Răscumpărătoare, cu asumarea căreia transferă criteriul conformității din exterioritatea impersonală a Legii în intimitatea normativă a simțămintelor morale restaurate.
Am apelat la acest instrument de analiză în intenția de a surprinde mai exact paralela între domeniul reglementării normative și designul ordinii sistemice în care dorim să încadrăm proiectul de față. Intenția noastră ar fi aceea de a clarifica, în esență, faptul că sistemul de reglementare pe care autoritatea canonică, îndeobște, ar intenționa să-l instituie – în sensul reglementării situației Calendarului – nu ar putea rezista în timp altfel decât în măsura în care va fi înzestrat cu dublul atribut: acela de a se prezenta cât mai accesibil-asertiv și acela de a opera cât mai natural cu putință. În opinia noastră, acestea ar fi clauzele de durabilitate ale unei cerințe normative.
Suntem de părere că angajarea unei înalte rezoluții sinodale, referitoare la adoptarea acelei perspective calendaristice care să proiecteze o soluție unificatoare pentru întreaga Ortodoxie, va trebui calibrată de așa fel încât să poarte către celelalte biserici ortodoxe surori acea viziune explicită, validată prin eficiență practică, precizie și funcționalitate. Însușirea fără niciun fel de constrângere a unei formule calendaristice care se impune prin utilitate tehnică, sens comunional și social și mai ales prin coerența perspectivei teologice, ar conferi acelei viziuni o durabilă rezistență în timp. Înainte de a considera, însă, că problema optimizării calendarului ar putea ține cumva de voința noastră, vom ști mai cu adevărat că aceasta nu are altcum decât a ține mai întâi de voința și paza Atotputernicului Dumnezeu, precum și de lucrarea Sa pururi-mântuitoare asupra lumii noastre așezate în revărsarea anilor ce vin.
_______________________
[1] Marco Dorigo, Thomas Stutzle, Ant Colony Optimizațion, Ed. by Massachusetts Institute of Technology, A Bradford Book – The MIT Press, Cambridge, London, 2004, p. 25.
[2] Termenul utilizat aici nu are o conotație informatică, ci una tehnică. Se referă la «datele de intrare» înțelese ca „elemente inițiale ale unui procedeu, proces, fenomen” (Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme - MDN, București, Ed. Saeculum, 2000), în cazul nostru indicând datele zilelor săptămânale cu care debutează șirul datelor lunare luate în calculul procesului de sincronizare calendaristică.
Natura umană reprezintă factorul care dinamizează continuu procesele de optimizare și de adecvare a evoluțiilor sociale, tehnice, științifice, civilizaționale, situându-se în epicentrul fluxurilor de agregare sau structurare a sistemelor instituționale, a culturilor, ideologiilor, politicilor și strategiilor. În acest context, elementul distinctiv al interconectivității umane îl constituie capacitatea oamenilor de a genera ordine în conexiunea multiplă a factorilor și condiționărilor. Acest tip de ordine nu poate fi răspunsul funcției generative a unei singure minți omenești, ci sinteza multiplelor libertăți creative aflate în permanentă interacțiune cu rațiunile ordinii care profilează rezultanta adecvării universale a inteligenței umane.
Există, însă, și posibilități generative care se situează în cadrele exprimării individualității. Este cazul acelor procese care suplinesc interactivitatea conexiunilor multiple cu metoda funcției generative provocate metaeuristic. Procesele metaeuristice pot funcționa tot atât de bine precum funcționează mecanismele de joc aplicabile unei partide de Go sau de șah într-un singur jucător care execută de ambele tabere fără părtinire, fără menajamente și fără abandonarea exigenței criteriilor sau a atenției. Pe final, câștigă soluția sau câmpul de luptă al celor mai bune soluții adoptate de o parte a tablei de joc. Gândirea metaeuristică presupune, așadar, un anume tip de conectivitate selectivă care să permită extracția dintr-un eșantion de soluții exact a acelui set de posibilități de optimizare rezistente sistemului de valori atinse de inadecvare. În intenția remodelării posibilităților sunt introduse propuneri de optimizare în raport cu varietatea problemelor sesizate. Astfel, pe baza unor iterații posibile, amendate de căi de optimizare atacate probabilistic, se poate esențializa soluția optimă de ansamblu pe o anumită categorie de problemă. Răspunsul reprezintă, de fapt, partea de feedback a algoritmului de optimizare care întreține mecanismul generativ al celei mai bune căi. Un traseu va fi cu atât mai optim, cu cât gradul de generalitate a soluției va fi mai mic. Aceasta conduce, de fapt, la aflarea celei mai bune căi.
„Sinteza formală a problemei optimizării combinatorii P presupune realizarea unei relații de condiționare între setul de soluții candidate S și o funcție obiectivă F - care să atribuie valoare funcțională fiecărei soluții candidate în parte, în raport cu un set de constrângeri rezolutive W . Soluțiile incluzive setului care păstrează elementele funcției, dar care satisfac și constrângerile W se numesc soluții fezabile”[1].
În cazul optimizării combinatorii a Calendarului (P.):
- Numim constrângere rezolutivă (W.) - existența unui ansamblu de asimetrii și dezechilibre structurale, proprii formulei calendaristice iuliano-gregoriane, care augmentează inerțial designul imeral;
- Numim funcție obiectivă (F.) - rata de alocare repetitivă a unor inputuri[2] lunare care să genereze cursivitate și să simplifice mecanismele funcționale ale sistemului;
- Setul de soluții candidate (subsidiare) se referă la următoarele sinteze de optimizare (S.): ~ recursul la ideea de inițiere a unei ciclicități imerale; ~ adoptarea criteriilor simetriei și izometriei axiale; ~ construirea unor pârghii de stabilitate care să asigure perpetuarea termenilor sistemului; ~ restrângerea setului de grupuri funcționale dedicate sincronicității și repetitivității modulare; ~ stabilirea unor corespondențe, axe de reflexie și puncte de translație în măsură să țină în relație părțile sistemului; ~ imaginarea unui design de funcții care să confere coerența de ansamblu.
În mulțimea soluțiilor candidate (S ) vom identifica acele sinteze de optimizare capabile să confere sistemului atributul coerenței de ansamblu, urmărind să generăm cursivitate și simplitate funcțională, fapt ce însușește aici rolul funcției obiective (F.) care amendează permanent constrângerea rezolutivă (W.), reprezentată de dezechilibrele și asimetriile formulei calendaristice aflate la noi în uz, astăzi. De aici deducem că atributul coerenței sistemice al oricărui ansamblu calendaristic durabil în timp decurge din calitatea rezistivă imprimată sarcinii de optimizare a proceselor care vizează funcționalitatea raporturilor constituente sistemului. Rezultă mai departe că indicele coerenței sistemice identifică, de altfel, nivelul fluenței proceselor care antrenează combustia internă a acestui mediu de expresie imerală.
Mecanismele gândirii metaeuristice aflate la punctul interacțiunii critice cu oferta unor soluții candidate, precum ar fi soluțiile despre care am făcut vorbire mai sus, stimulează apariția acelui tip de sinteză capabilă să prefigureze calea de optimizare a potențialului generativ. În sens particular vorbim, practic, despre abilitarea aceluiași jucător de a provoca genul de simulare combinatorie a cărei rezultantă funcțională amplifică exponențial fondul latent al resurselor subsidiare. Este un exercițiu de accelerare sau, dacă vreți, comprimare a timpilor de prelucrare generativă pe care am intenționat să-i alocăm optimizării despre care vom vorbi în paginile ce urmează, dar și o investiție creativă prin intermediul căreia am sperat să conferim designului calendaristic atributul unei coerențe indisolubile.
*
Ajunsă la dimensiunea unei suprasaturații a conexiunilor de forță, societatea are nevoie de timp pentru recunoașterea și adecvarea limitelor până la care să poată exercita un control eficient asupra sensurilor și intereselor supraviețuirii. Însuși echilibrul stărilor, relațiilor, condiționărilor se dovedește a fi o rezultantă sistemică a unor fenomene complexe care germinează constant dinamica structurilor sociale și comunionale. Din perspectiva aceasta, designul calendaristic se propune ca ipostază a unei platforme de sistematizare temporală asupra căreia să se pronunțe în mod consensual, egal, minim-invaziv majoritatea rețelelor de factori care îndeobște asumă angajamentul generării utilității sociale și pe cel al ordinii practice. Resursa de prim rang a utilității și ordinii ar fi capacitatea de a stimula posibilitatea integrării unei mai largi aderențe publice, identificabile prin intermediul acelor indicatori de stare care să evidențieze nivelul de validare la care o anume opțiune, facilitate sau idee poate accede. Sensul nu ar fi acela de a subsuma acest tip de posibilitate unor angajamente sau interese de grup, ci acela de a sintetiza facilități de ordin practic general valabile. În această direcție, fie că este vorba despre politici publice, sociale, sau economice, fie că este vorba despre programe educaționale, culturale, religioase sau de altă natură, în exercițiul exprimării tuturor acestora se solicită un obiectiv comun pe baza căruia să se realizeze o anume coordonare de roluri și un anume grad de abilitare și de compatibilizare. Obiectivul constant pe care îl putem avea în vedere în acest cadru comun îl constituie efortul de calibrare a unui model consensual util care să armonizeze interese și activități dintre cele mai diverse, în același proiect de timp, fără ca acest fapt să fie unul stânjenitor.
Condiția complexității alcătuirii noastre sociale presupune alocarea unei memorii subzistente capabile să gestioneze algoritmii specifici interconectării programelor și obiectivelor individuale, spre a le încorpora rolurilor mai largi ale comunității. Fiecare dintre sistemele sau rețelele de conexiuni guvernate de criteriile de manifestare ale unora dintre domeniile existenței noastre de fiecare zi propune celorlalți – în genere – o anume arhitectură a determinărilor și a limitelor de control, o ordine obiectuală creată special pentru a preîntâmpina acumularea de sarcini sau de presiuni la întâlnirea cu alte sisteme de relații sau de conexiuni. Adevărul esențial al viabilității complexității, sau al manierei de a face ca acea dimensiune complexă să supraviețuiască, nu se întemeiază pe ideea de impunere a forței, indiferent de natura acesteia, ci se întemeiază pe ideea de a propune designul acelei ordini sistemice cât mai accesibile în chip natural.
În elaborarea acelor proiecte sociale, culturale și educaționale viabile, care să aibă girul autorității ecleziale (ca autoritate paternală) va trebui să ținem seama de ideea de a asimila în mod natural motivațiile unei cointeresări sociale avantajoase și de a evita pe cât posibil forme de tutorat văduvite de înțelegerea compensației morale și spirituale. „Oferta” sistemică pe care Biserica Ortodoxă o poate face posterității se propune a fi structurată neapărat în cheia cointeresării și a funcționalității. Pentru a adopta de principiu în sistemul jurisprudenței civile sau religioase un instrument normativ, acel instrument va trebui mai întâi să funcționeze în chip natural, sub aspectul unei uzanțe asimilabile, precise, rezolutive, simple. Abia mai apoi ar urma să se legitimeze ca reglementare normativă aplicabilă, bună de păstrat la îndemână prin natura avantajelor pe care le prezintă, însă, în niciun caz restrictivă, abuzivă, prohibitivă, încărcată de impedimente, de sancțiuni sau de constrângeri. Acele principii juridice care au nevoie de promovare, de proclamare sau de impunere nu sunt rezistente din punct de vedere normativ. La cel dintâi seism apărut în sistem sunt primele încălcate sau abolite. Cele mai rezistente forme de reglementare normativă sunt cele care se naturalizează firesc, în chip intim și universal, se asimilează la dimensiunea unor evidențe explicite, au o expresie strict funcțională și reciproc-avantajoasă.
Admițând modelul testării și integrării normelor din domeniul jurisprudenței sau al administrației, putem grefa la nivelul exercițiului de autoritate eclezială anumite procese de testare și de asimilare a acelor soluții practice, integrative, care să vizeze o judicioasă explorare, sistematizare și exploatare a noțiunii de timp. Pentru ca o anume formulă calendaristică să poată deveni normativă în Biserică sau în afara ei, ca soluție larg acceptată, va trebui mai întâi să facă dovada simplității, exactității, utilității și rezistenței în timp. Referindu-ne specific la tema rectificării calendarului, apreciem că acea formă optimă a designului imerologic nu se poate afirma altfel decât prin natura funcțională pe care acest design ar avea-o în vedere ca facilitate durabilă. În cazul experienței normative, înțelegem că reglementarea unei stări de lucruri nu poate fi validată altfel decât prin amploarea unei admisibilități cuprinzătoare. În același fel, alocarea unei facilități se dovedește a fi necesară doar dacă răspunde intereselor unei largi categorii de utilizatori. Plecând de la considerarea acestei conjecturi, adăugăm faptul că limitele abilitării practice se întind exact până la anvergura la care se poate sesiza promisiunea avantajării reciproce. Dincolo de această măsură abilitarea rămâne fără obiect, suspendată în afara propriei disponibilități.
Dacă o normă juridică se dovedește rezilientă doar în măsura în care reușește să ne confere, nouă sau celorlalți, avantajul siguranței și integrității, în același fel o facilitate practică poate fi considerată utilă doar în măsura în care ne asigură avantajul judicioasei utilizări a resurselor în favoarea tuturor. Sesizăm, în acest caz, paralela dintre trebuința legitimă a spiritului normativ de a construi reglementări care impun în mod natural avantajul restituirii climatului de siguranță, și acele reflexe de ordin practic ale spiritului creativ de a construi mijloace de abilitare la îndemâna tuturor. Ambele tendințe sunt orientate în direcția potențării efectelor organizării și nu în direcția instituirii unei ordini prohibitive. Așa precum Simfonia a V-a de Ludwig Van Beethoven, de exemplu, nu ar avea nevoie de coerciția Legii pentru a determina pe cineva să o asculte – aceasta în condițiile în care, totuși, faptul de a o asculta se consideră beneficiu – tot așa și în cazul afirmării unei anume propuneri de abilitare, proba coerciției se dovedește inoperabilă, întrucât abilitarea în sine constituie un beneficiu. „Poate fi atât de simplu să respecți cerința renunțării la curiozitatea de a testa pe propriul corp efectele gravitației, câtă vreme înțelegi măsura exactă până la care te pui în pericol în acest fel!”. În speța de mai sus coerciția juridică, exterioară, va lipsi cu desăvârșire, întrucât rigoarea condițiilor de siguranță se transferă forului intimității, pentru a activa acolo determinări cu adevărat durabile. Din acest motiv nu vom găsi nicăieri în jurisprudență norme care că reglementeze condiția auto-defenestrării, de exemplu.
Dacă admitem că la nivelul viețuirii creștine pot exista domenii de legitimitate morală și normativă în chip desăvârșit lipsite de coerciție – putem admite și rațiunea aceea pentru care o anume facilitate refuză coordonarea exterioară a Legilor susceptibile de a administra sancțiuni, lăsând la îndemâna credinciosului cerința unui atașament moral precum și expresia liberei ancorări în actul înțelegerii și respectării rigorii. În acest caz pentru administrarea cerinței nu pledează deloc sancțiunea instituită prin Lege, ci însăși funcția asertivă a trebuinței morale de a împlini binele. Nicăieri în Sfânta Scriptură a Noului Testament nu vom găsi o altfel de înțelegere normativă decât aceasta. Din perspectivă morală, rigoarea creștină este construită exact pe acest tip de semantică modelată în direcția decompensării sensului sancțiunii instituite prin Lege, fapt ce favorizează ridicarea cerinței normative la înălțimea nimbului unei cointeresări sublimate de nevoia lăuntrică de a găzdui sursa funcției normative la purtător.
În aceeași logică, funcția normativă a unei soluții calendaristice coerente poate fi transferată resorturilor intime ale unei înțelegeri care nu mai are nevoie de coerciție pentru a se valida public. Este nevoie, în schimb, ca acea soluție să demonstreze capacitatea de a fi într-atât de funcțională încât să aibă virtutea de a capacita în chip natural un interes validat de adevărul propriei asertivități. În cheia acestui mecanism de certificare a funcției asertive, respectând cerința evanghelică: „cel ce voiește...!„Matei 16,24, se cuvine a ne verifica și proba opțiunile normative de administrare a parcursului nostru moral, admițând excluderea de facto din aria validității canonice a situațiilor care exced creștinescul atașament moral, precum și libera ancorare participativă la Viața Bisericii Ortodoxe. De aici înțelegem un fapt simplu, anume că limitele conformității (în cazul Vieții Bisericii) sunt profilate de două realități congruente: realitatea morală și realitatea canonică. Dacă ne îndreptățește să afirmăm faptul că «nu poate fi canonic ceea ce este imoral și nici moral ceea ce este necanonic», de aici decurge că cele două realități, deși diferite, sunt în același timp substituente și incluzive, având funcții echivalente. Aflăm, așadar, că distincția instalată între cele două nu se referă la calitatea funcției normative alocate în cazul fiecăreia dintre ele, ci în modul de poziționare a funcției normative în exterioritatea sau în interioritatea sistemului de referință pe care îl propune o astfel de alocare. «A fi o persoană morală» reprezintă un aspect al intimității normative, în vreme ce «a te dovedi drept o persoană care se conformează rigorii canonice» reprezintă un aspect exterior al relației normative. Astfel, Viața Bisericii configurează accesul către legitimitate dinspre două variabile posibile: una administrată în virtutea calității de legislator antrenat să conceapă modele normative, facilități sau întrebuințări; cealaltă administrată de beneficiarul modelului de legitimitate în condițiile însușirii sau asimilării libere a funcției normative la purtător. Pericolul fictivizării funcției normative apare abia atunci când începe să scadă atașamentul real, profund, față de ceea ce este cu adevărat moral (canonic totodată). În această situație, cu cât funcția normativă este mai slabă la nivel intim, cu atât se resimte nevoia compensării în afară a acestui dezechilibru, prin instituirea exterioară a unei ordini normative protezate (care funcționează doar prin intermediul protezei Legii canonice). În acest caz, dincolo de a ne afecta recurent reflexul vechi-testamentar al instituirii Legii, se forțează extrema polaritate sanctificație/anatematizare care riscă decredibilizarea. Soluția reechilibrării balanței normative nu este aceea de a compensa sistemul la exterior, ci din interior. Exact acest fapt îl realizează Mântuitorul Hristos, prin Jertfa Sa cea Răscumpărătoare, cu asumarea căreia transferă criteriul conformității din exterioritatea impersonală a Legii în intimitatea normativă a simțămintelor morale restaurate.
Am apelat la acest instrument de analiză în intenția de a surprinde mai exact paralela între domeniul reglementării normative și designul ordinii sistemice în care dorim să încadrăm proiectul de față. Intenția noastră ar fi aceea de a clarifica, în esență, faptul că sistemul de reglementare pe care autoritatea canonică, îndeobște, ar intenționa să-l instituie – în sensul reglementării situației Calendarului – nu ar putea rezista în timp altfel decât în măsura în care va fi înzestrat cu dublul atribut: acela de a se prezenta cât mai accesibil-asertiv și acela de a opera cât mai natural cu putință. În opinia noastră, acestea ar fi clauzele de durabilitate ale unei cerințe normative.
Suntem de părere că angajarea unei înalte rezoluții sinodale, referitoare la adoptarea acelei perspective calendaristice care să proiecteze o soluție unificatoare pentru întreaga Ortodoxie, va trebui calibrată de așa fel încât să poarte către celelalte biserici ortodoxe surori acea viziune explicită, validată prin eficiență practică, precizie și funcționalitate. Însușirea fără niciun fel de constrângere a unei formule calendaristice care se impune prin utilitate tehnică, sens comunional și social și mai ales prin coerența perspectivei teologice, ar conferi acelei viziuni o durabilă rezistență în timp. Înainte de a considera, însă, că problema optimizării calendarului ar putea ține cumva de voința noastră, vom ști mai cu adevărat că aceasta nu are altcum decât a ține mai întâi de voința și paza Atotputernicului Dumnezeu, precum și de lucrarea Sa pururi-mântuitoare asupra lumii noastre așezate în revărsarea anilor ce vin.
_______________________
[1] Marco Dorigo, Thomas Stutzle, Ant Colony Optimizațion, Ed. by Massachusetts Institute of Technology, A Bradford Book – The MIT Press, Cambridge, London, 2004, p. 25.
[2] Termenul utilizat aici nu are o conotație informatică, ci una tehnică. Se referă la «datele de intrare» înțelese ca „elemente inițiale ale unui procedeu, proces, fenomen” (Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme - MDN, București, Ed. Saeculum, 2000), în cazul nostru indicând datele zilelor săptămânale cu care debutează șirul datelor lunare luate în calculul procesului de sincronizare calendaristică.
«PASCAL CALENDAR» conceived by Lucian GRIGORE © 2021 is licensed under CC BY-NC-ND 4.0