§. ÎN CĂUTAREA UNEI METODE ADECVATE
SOLUȚIONĂRII PROBLEMEI CALENDARULUI
Pentru organizarea cercetării Problemei calendarului, pe care am ales să o aprofundăm, am căutat să identificăm, mai întâi, domeniile de incidență pe care le presupune restituirea datei corecte a sărbătoririi Sfintelor Paști. Am constatat că o asemenea temă inhibă spiritele până la limita ignoranței, dincolo de care natura unei abordări precare poate da în vileag un întreg spectru de aberații folclorice legate de „dogma calendarului”. De asemenea, am descoperit că promotorii acestei „dogme” nu au întru nimic argumentația care să atingă măcar palid rosturile teologice și științifice ale problemei.
Socotim că pentru îndreptarea tuturor nepotrivirilor, neconcordanțelor, durerilor și neîmplinirilor pe care Sfântul și Marele Sinod de la Creta ar fi voit să le stingă și să le vindece, s-ar fi cuvenit ca Punctul de Start al pregătirii lucrărilor sinodale să-l fi constituit PROBLEMA CALENDARULUI. Nu ne putem îngriji de exemele pacientului aflat în stop cardiac. Va trebui mai întâi să acordăm un prim ajutor dând prioritate cordului, desigur! Problema calendarului și a Datei Pascale reprezintă chestiunea nevralgică a tuturor timpurilor, o chestiune de viață și de moarte (morală și spirituală)! Ea ține de ființa Bisericii, este inima Vieții Liturgice Ortodoxe, și poartă spre lume, adică poartă în rețeaua sangvină a lumii, puterea de luminare și de sfințire a unicei Sărbători a Învierii Domnului. Însuși faptul de a serba Învierea Domnului la date diferite impietează sensul sărbătorii. Este o formă de a desființa teza prin supralicitarea impreciziei, fapt care provoacă, desigur, amuzament în rândul împotrivitorilor credinței în Hristos. Credem, vedem și înțelegem durerosul fapt că, de-a lungul istoriei, problema Sărbătorii cu care încununăm strădania cea creștinească pentru mântuire a rămas blocată într-un proiect contrazis de însăși firea Cerului. Vom ajunge cu această boală în adâncul timpului să credem că a serba Paștile în ziua Adormirii Maicii Domnului sau în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul ar fi o normalitate, pentru că așa ar arăta „sfânta pascalie” și computul pascal din străbuni.
Așadar, presupunând că există un diagnostic, și că în prezența oricărui diagnostic un medic ar încerca nu doar să studieze maladia, ci să o și vindece, am înțeles că situația problematică a calendarului nu o reprezintă doar calculul vreunei lunații sau a vreunei zile echinocțiale - aspecte care oricum sunt ignorate astăzi de toate părțile, de dragul unității liturgice - ci problema aceasta o reprezintă chiar erminia calendarului, adică înțelegerea naturii realității ce cade sub incidența observației, precum și înțelegerea naturii principiilor pe care se fundamentează interpretarea vreunei observații în domeniul calendaristicii.
Și dacă acea Zi mult dorită, în care Biserica toată și de peste tot cântă „Aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa!”, nu poate fi alta decât Ziua în care, cronologic vorbind, Domnul și Mântuitorul lumii a înviat din morți, negreșit va trebui să o găsim după înțelegerea întreagă. Din această perspectivă, contrar oricărei necesare relații ce s-ar fi cerut a fi întemeiate doar pe calcule, am inițiat studiul acesta mai cu seamă în direcția interpretării corecte a „dogmei calendarului”, spre a vedea dacă resorturile acestei viziuni calendaristice ar avea vreun suport demn de luat în apreciere. Cu această ocazie am aflat aspecte extrem de interesante pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Până atunci, însă, vom specifica faptul că, pentru o evaluare corectă a anvergurii teritoriului de întindere a domeniilor de abordare în materie de calendar este nevoie de conjugarea unor eforturi în direcții și domenii variate.
Studiul situației calendarului presupune construirea, înainte de toate, a unui instrument de lucru exegetic, dedicat acestui gen de activitate, întrucât mecanica cerească nu ține doar de spectrul vizibil, ci de o sumă de forțe subsidiare înscrise, amprentate adică, în semnificații. Pe de altă parte, este extrem de dificil de găsit o zonă de coerență exegetică între mai multele domeniile de incidență ale acestei probleme, care, în opinia noastră nu au fost tratate cu suficientă seriozitate și acrivie. A te mulțumi doar cu niște date calendaristice înșiruite într-o aranjare veche de mai bine de 2000 de ani, date care nu au nici o adecvare la situația reală a mecanicii cerești astăzi, reprezintă, de fapt, neglijarea pe termen lung a unei moșteniri pe care n-am primit-o de la părinți, ci am luat-o cu împrumut de la copiii noștri[1].
Dincolo de a părea exagerată această opinie, considerăm că tema calendarului traversează întreg spectrul științei, pornind de la știința numerelor și traversând dincolo de metafizică și de cunoașterea filosofică, către taina unei cunoașteri teologice, ajungând, mai degrabă, la cunoașterea unei descoperiri care demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, marea înțelepciune și putere a lui Dumnezeu așezată în creația Sa. Observăm, însă, faptul că Dumnezeu în privința calendarului lasă deoparte multe dintre detaliile cunoașterii pentru a ne determina pe noi să ne deprindem cu cercetarea. Așa după cum arată și Sfântul Vasile cel Mare în Omiliile la Hexaimeron: „istoria facerii lumii a lăsat (anumite cunoștințe) la o parte, pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; a dat (minții) puține date, ca (aceasta) să mediteze asupra celor care nu s-au spus„[2].
Așadar, în privința acestei teme nu ne putem rezuma doar la calcule, ci trebuie să cercetăm mai în adânc, și să vedem exact ceea ce calculele nu ne-au putut spune, încă. Totuși, nici calculele nu pot fi lăsate în voia aproximării. Aceasta ar fi o nesocotință, așa precum ni se mărturisește tot Marele Sfânt Vasile, al Cezareei Capadociei: „cu mult mai de râs este ca din lucruri care nu au nici o legătură unele cu altele să încerci să construiești probabilități. Aceste iscusințe (ale probabilităților) sunt asemănătoare pânzelor de păianjen, în care dacă cade un țânțar sau o muscă sau vreo altă gânganie slabă este legată și prinsă; dar dacă se apropie o vietate mai puternică, aceea trece ușor prin țesăturile acelea slabe, le rupe și le distruge”[3]. Acest cuvânt îl spune despre cei care caută diverse potriviri în horoscop, dar întocmai poate fi aplicat cuvântul acesta țesăturii probabilităților în care se înfășoară ciclurile pascale, cele în care de-atâta vreme ne prindem și ne zbatem fără nici un folos, uneori lăsând în urma noastră rupturi precum cele ale stilismului.
Asupra calculelor, care de obicei au maximă acuratețe, se apleacă astrofizicienii și astronomii de carieră. Aceștia cunosc exact, știu și văd limpede faptul că planetoidul nostru, împreună cu întreg sistemul căruia i se circumscrie, se află într-un iureș pe care lumea profană nu și-l poate proiecta imaginativ la adevăratele proporții. Vorbim practic de alergarea în spații și volume imense a unor „particule” de scară gigantică, angrenate în turbionul nostru galactic, smuls la rândul său către sensul de gravitație al altor turbioane supragalactice, multiplicate fractal (ierarhic), sperând ca această colosală evidență așezată de Dumnezeu în traiectorii și timpi să coincidă indestructibil-dogmatic cu tabelele noastre aproximate. Mecanica cerului nu suferă nicidecum aproximări venite din imaginar. Cerul se mișcă în felul său și nu în felul în care noi suntem antrenați să considerăm că se mișcă sau stă. Nu putem pretinde ca buclele ciclice ale acestor enorme forțe, precum nici taina proiecției de timp a fiecărei particule turbionate galactic să pice exact pe modul nostru de aproximare. Trebuie să înțelegem ceva mai mult de-atât. Și, în orice caz, trebuie să ieșim din aproximare! Aceasta se cuvine să fie «dogma» indestructibilă a calendarului: ieșirea din aproximare.
Pe de altă parte, a lăsa chestiunea calendarului doar la dispoziția calculelor, ar fi o eroare. Teoreticianul mecanicii cerești poate da verdictul unei anume invariabile repetabilități pe care să o înscrie ca lege universală a segmentului nostru de existență în timp, aici pe Pământ. Pornind de la paradigma zi / noapte, traiectul închis al revoluției în jurul Soarelui, unitatea de timp dedicată calendarului poate fi multiplicatorul unor alte unități de timp care să confere ritmicitate etapelor noastre de viață. Acest fapt nu este, însă, unul mulțumitor, în cazul unei ancorări a vieții bisericești. Pentru viața bisericească nu poate fi indiferent lucru dacă săptămâna este una de șapte zile sau dacă apare o variantă diferită. Nu-i indiferent lucru să treci peste șirul zilelor săptămânii, pentru a da o coincidență finală zilelor de la an la an. precum zice:
„Cel ce a făcut timpul, a pus timpului măsuri și semne; durata zilelor; și măsurând timpul cu săptămâna, poruncește ca săptămâna să se învârtă mereu în ea însăși, pentru a măsura mișcarea timpului; iar săptămâna să o împlinească «ziua cea una», întorcându-se spre ea însăși de șapte ori; și această întoarcere este în formă de cerc, că începe dintr-un punct și se sfârșește în același punct”[4].
De-aceea alcătuirea calendarului nu trebuie lăsată la îndemâna celor care nu înțeleg legătura dintre aceste unități de timp și semnificațiile ce se suprapun peste acestea.
S-au elaborat diverse proiecte, la nivelul unor organisme publice și administrative, fără a se ține seamă de aceste semnificații. S-a discutat, la un moment dat, în cadrul Ligii Națiunilor, despre implementarea la nivel global a unei variante de calendar care să presupună inserarea în miezul verii a unor zile fără nume și care să nu fie legate de ciclul săptămânal: o singură zi în fiecare an și două la patru ani distanță. Această variantă a fost, însă, respinsă categoric mai ales de către Biserici, întrucât sensul slujirii era deturnat de dislocarea Duminicii din logica ei săptămânală și plimbarea acesteia prin tot spectrul celor șapte. Sigur că pot exista tot felul de fantezii pe tema calendarului, dar nu-i obligatoriu să le și valideze cineva. Aceste fantezii sunt legate, în special, de ignorarea semnificațiilor pe care noi, creștinii, le atribuim zilelor și sărbătorilor.
Urmărind să acoperim o strictă diviziune de timp, golită de sensul unei participări afective la semnificația acesteia, s-ar crede că poate fi atât de simplu să alcătuim 13 luni de câte 28 de zile (divizibile cu 7), pentru a ajunge la acoperirea intervalului de 364 de zile, rectificând mai apoi aproximarea prin introducerea la un interval de cinci ani a unei săptămâni în plus, care să nu aparțină nici uneia dintre luni. S-ar mai putea merge cu fantezia calculelor către formula alcătuirii a 9 luni de câte 40 de zile (număr divizibil cu 8), pentru a ajunge la acoperirea unui interval de 360 de zile, rectificat de adaosul în răstimpuri a unei octade. Să zicem că acestea ar genera o oarecare echivalență cu timpul unei revoluții anuale a Pământului pe ecliptica anului tropic. Totuși, în opinia noastră, calendarul nu reprezintă o strictă măsurare și partajare a timpului, ci o ancorare a vieții în semnificația particulară pe care o poartă fiecare unitate de timp.
Dar cum se poate găsi cea mai potrivită diviziune și în același timp, cum se poate realiza o ancorare corectă în semnificația timpului? Cum putem împăca cele două, de vreme ce, de pildă, timpii ciclurilor solare nu se închid nicidecum într-o buclă perfect sincronă cu timpii de închidere sinodică ai Lunii? Aceasta pentru că Dumnezeu nu i-a lăsat să pice pas pe pas. Iată doar un singur indiciu care ne poate duce să căutăm mai adânc.
În efortul de a ordona sistematic proiectul nostru de timp, nouă, creștinilor ortodocși, ni se ridică în cale o sumă de întrebări referitoare la calendar, dar mai ales la determinarea Datei Pascale: Oare, care să fie cea mai potrivită soluție de determinare a Datei Pascale? Presupusa sincronicitate dintre ciclurile solare cu ciclurile lunare, sau alta? De ce până acum Biserica nu a ajuns la o soluție absolut valabilă în legătură cu determinarea Zilei de sărbătorire a Paștilor, bazată pe o astfel de coincidență? Sunt sau nu sunt de vreun folos frământările legate de Pascalie? Se poate întrezări cumva pacea dincolo de orice așteptare? Cât anume am făcut noi pentru asta? Suntem sau nu responsabili pentru acest deziderat? Cât anume ne-au folosit și cât ne-au dezbinat mulțimea computurilor și puzderia tabelelor de date si de aproximări? Este aceasta o cale de urmat, sau nu? Sunt tabelele sau computurile și toate potrivirile vrednice de vreo treabă, atâta timp cât, oscilând între anii 30 și 33, dovedim că nu putem ști nici măcar anul exact când s-a petrecut Învierea? Ce anume ni s-a revelat în Scripturi și în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii despre asta? Ce date există la nivelul literaturii canonice despre determinarea datei Pascale? Oare, dispoziția privitoare la chestiunea determinării Zilei de Paști bazată pe formula identificării Lunii Pline vernale (întâia de după Echinocțiul de Primăvară) este una strict canonică, sau este o dezbatere adăugată în mers, referitoare la nevoia aflării unei reguli general valabile care să dea tonul unicității? Ce sens poate avea încremenirea în nevoia folosirii ciclurilor Lunii în această lucrare, dacă exact aceste cicluri ne împiedică atât? Ce semnificație are Luna? Ce semnificație poate avea Soarele? Ce spun sursele revelate despre acești doi luminători și ce sens au luminătorii aceștia în viața noastră? Ce vor să spună Părinții Bisericii când socotesc crucială pentru Biserică nevoia despărțirii definitive de iudei în maniera de calculare și determinare a Paștilor? Ce înțelegem noi, creștinii, cu adevărat în legătură cu Sărbătoarea Paștilor? În ce an S-a născut Domnul Hristos și cât timp a petrecut pe Pământ? S-a născut Domnul în anul 1 al erei dionisiene, când deja Irod, cel care vorbise cu magii, era mort de patru ani? Câte Sfinte Paști a petrecut Hristos la Ierusalim cu iudeii și câți ani au fost dedicați propovăduirii Sale în lume? Ce vârstă avea Domnul și Mântuitorul lumii când L-au răstignit în Lege cei fără de lege? Iată întrebări circumscrise Datei Pascale! Un potop de întrebări care curg râuri - râuri în conștiințele cele slăbănogite ale societății creștine și necreștine de azi, dând prilej la sminteli și nesfârșite discuții.
Luând în atenție impactul coroziv al fenomenelor cultural-moral-politice decadente din vremea noastră, dar și contextul expansiunii forțate a Islamului către Occident, faptul că noi creștinii de toate Bisericile, cultele, confesiunile, denominațiunile și fracțiunile suntem perfect dezbinați în problema serbării celei mai importante Sărbători creștine, este o vulnerabilizare a mandatului apostolic de propovăduire a Evangheliei în lume. Cum poate fi coerent, unitar și credibil un mesaj atât de diversificat și cum se poate legitima ființa religiei și spiritualității creștine, în condițiile acestei mari dihonii și negări reciproce de sens? Prea multele diversități nu pot dovedi nicicum vreo nevoie de unitate, precum nici nu pot oferi vreun sens creștin credibil îndărătnicia, răutatea și înverșunarea.
Considerăm că apariția incoerențelor și proliferarea diversității de vederi și de crezăminte se leagă strict de subiectele, ariile și abordările mai puțin explorate, sau greșit explorate în parcursul conviețuirii noastre. Acest Proiect de Documentare, propus aici, vine să aducă setul de argumente pentru conturarea unei viziuni de lucru asupra căreia se cuvine să reflectăm împreună pentru a ajunge la unitatea de lucrare, măcar în privința calendarului creștinesc. Teza fundamentală a acestui calendar este așezarea Datei Pascale, în integralitate, într-un contur stabil, legitim, probat de exegeza Sfinților Părinți precum și de ultimele descoperiri în domeniul cronologiei și astronomiei.
La o primă vedere, am putea crede că inedita cercetare a oricărui domeniu s-ar putea întemeia pe regula lui Descarets de „a nu orienta căutările către ceea ce au gândit alții, nici către ceea ce noi înșine presupunem, ci către ceea ce privim cu claritate și cu deplină înțelegere, precum și către ceea ce putem deduce cu siguranță”[5]. Totuși, cât privește latura teologică, nu ne putem îngădui altceva decât să construim corelații durabile între ceea ce au văzut, au cunoscut și au experiat alții. Din acest punct de vedere găsim că, a te sprijini pe revelația deja descoperită în Sfintele Scripturi și în scrierile Sfinților Părinți reprezintă unul dintre pilonii decisivi ai studierii problemei calendarului.
Admitem, așadar, că în privința dimensiunilor raționale și științifice ale problemei noastre, voim a ne sprijini pe ceea ce putem deduce cu siguranță în spectrul cunoașterii raționale și științifice, însă, în privința laturii exegetice și teologice va trebui să facem recurs la gândirea patristică și scripturistică.
Interesul unora dintre gânditori de a-și asuma explorări, dintre cele mai inovative, comportă efortul de a evita strict perpetuarea erorii. Acest fapt aplicat lucrării de cercetare, trebuie să ducă inevitabil către conjuncția mai strânsă dintre noțiunile abstractizate la nivelul cogniției și capacitatea de a da utilitate acestor noțiuni. În acest sens ideea detașării de modul în care o minte sintetică ar putea reacționa filosofic la arhitectura unui text, sau la canoanele de stil, face posibilă o mai amănunțită evidențiere a detaliilor. Sir Francis Bacon (1561-1626)[6] în lucrarea Novum organum, publicată în 1620, rezumă fidel încercarea simultană de a uzurpa, și în același timp de a restaura în tiparele autorității științifice o posibilă viziune de cercetare a detaliilor. Alvin Snidel, unul dintre cercetătorii care l-au studiat pe remarcabilul filosof Francis Bacon, arată că fiabilitatea simțurilor care ne pun în contact cu o anume realitate, importanța acordată unor surse normative, capacitatea umană de a pune sub semnul susceptibilității tot ceea ce poate fi probat sau infirmat, tratarea cu un natural scepticism a tuturor motivelor pe care se pot fundamenta supremația și ambiția unor proiecte – acestea toate reprezintă temele centrale ale cunoașterii propuse de Bacon. Acesta consideră că, deși marele gânditor este atât de stăpân pe sine în formulări de mare noutate, obișnuiește să solicite în mod repetat observarea surselor, făcând recurs la autoritatea unor elemente situate la origini, ceea ce este absolut meritoriu. Această întoarcere către surse lasă să se întrevadă că, deși raționamentele pot fi adecvate noutății, un rol important în cunoaștere îl are atitudinea reverențială față de trecut[7].
Din acest punct de vedere, am fi mai degrabă de partea căii proiectate de Francis Bacon și mai aproape de viziunea acestuia asupra găsirii mijloacelor de studiu a unei teme. Bacon susține că trebuie găsită o cale de mijloc în explorarea cunoașterii, o cale de convertire a extremelor oferite de direcția empiristă, și de cea dogmatistă. Empiriștii, în opinia sa, ar fi asemeni furnicilor care acumulează și depozitează date pentru ei înșiși; dogmatiștii, asemeni păianjenilor care creează rețele și se deprind cu abstractizarea țesăturii de idei dogmatizante, timp în care adevărata sarcină a celui ce studiază un fenomen sau un domeniu ar fi aceea de a însuși o elaborată activitate de sintetizare, precum ar fi activitatea albinelor. Acestea din urmă se situează între necesitatea de a aduna de pe la florile grădinii și ale câmpului și capacitatea de a converti și a digera ceea ce adună. În viziunea aforistică a lui Bacon acest fapt ar fi foarte aproape de adevărata filosofie care, nu se bazează în principal pe efortul de stocare a materialelor furnizate de experimente și observații, și nici pe puterea minții (de a le ordona în rețele de idei), ci le modifică, le prelucrează, le dă sens și le transformă de așa fel încât acestea toate să aibă coerența de a putea fi adaptate intelectului. Adevărata cunoaștere s-ar bizui, adică, pe efortul de a face informația inteligibilă. Prin urmare, soluția cunoașterii ar fi o mai mare apropiere și o mai strânsă alianță între aceste facultăți (sau funcțiuni) experimentale și raționale[8].
Putem considera că, în această paradigmă a strădaniei de sintetizare, Bacon este de aceeași părere cu Sfântului Vasile cel Mare, care accentuând folosul pentru suflet pe care îl aduce chiar și lectura profană, recurge la imaginea grăitoare pe care o oferă munca stăruitoare a albinelor de a scoate ceea ce poate fi mai bun din flori. Cu mai bine de 1200 de ani înainte de Bacon, Marele Vasile scria în Cuvântul către tineri acestea: „Vom primi, însă, (și) acele scrieri (profane) în care se laudă virtutea sau se osândește viciul. După cum celelalte ființe se bucură numai de mirosul sau de frumusețea florilor, iar albinele pot lua din flori și mierea, tot așa și aici! Oamenii care nu caută în astfel de scrieri doar plăcutul și frumosul pot să scoată din ele și un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără vreo alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Așa și noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Și după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos și să ne ferim de ceea ce este vătămător. Așadar, chiar de la început se cuvine să cercetăm fiecare dintre aceste învățături și să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: «potrivind piatra după fir»”[9].
În explorarea noastră încercăm să dăm sens intenției de a găsi cea mai bună cale de optimizare a organizării timpului, adaptând întreg mecanismul calendaristic acelui ritm pe care îl imprimă asupra vieții de pe pământ mecanica corpurilor cerești proxime, așezate de Dumnezeu pe cer spre străjuirea nopții și spre luminarea zilei.
_____________________________
[1] Adaptare la situația reclamată de noi, a unei memorabile remarci care aparține Regelui Mihai al României, referitoare la zestrea materială și spirituală a țării. Cuvânt preluat dintr-o apariție televizată, înregistrată anterior datei de 19 noiembrie, 2014, ziua ultimei apariții publice a regelui.
[2] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a II-a la Hexaimeron”, 3., p. 87.
[3] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a VI-a la Hexaimeron”, 6., p. 139.
[4] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a II-a la Hexaimeron”, 8., p. 95.
[5] James Cushing, Concepte filosofice în Fizică; Relația istorică dintre filosofie și teoriile științifice, Editura tehnică, București 2000, p. 27.
[6] a nu se confunda cu filosoful franciscan Roger Bacon (1214 - 1294), supranumit "Doctor mirabilis", considerat precursor al empirismului.
[7] Alvin Snider, „Francis Bacon and authority of aphorism”, in Prose Studies: History, Theory, Criticism, 11:2,1988, p. 61.
[8] Francis Bacon, The New Organon, Book I, Aphorism XCV, Edited by L. Jardine, M. Silverthorne, Cambridge University Press, 2003, p. 79.
[9] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII-a Către tineri”, 3., în Scrieri – partea întâia, col. P.S.B., vol, 17, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1986, pp. 569 - 570.
Socotim că pentru îndreptarea tuturor nepotrivirilor, neconcordanțelor, durerilor și neîmplinirilor pe care Sfântul și Marele Sinod de la Creta ar fi voit să le stingă și să le vindece, s-ar fi cuvenit ca Punctul de Start al pregătirii lucrărilor sinodale să-l fi constituit PROBLEMA CALENDARULUI. Nu ne putem îngriji de exemele pacientului aflat în stop cardiac. Va trebui mai întâi să acordăm un prim ajutor dând prioritate cordului, desigur! Problema calendarului și a Datei Pascale reprezintă chestiunea nevralgică a tuturor timpurilor, o chestiune de viață și de moarte (morală și spirituală)! Ea ține de ființa Bisericii, este inima Vieții Liturgice Ortodoxe, și poartă spre lume, adică poartă în rețeaua sangvină a lumii, puterea de luminare și de sfințire a unicei Sărbători a Învierii Domnului. Însuși faptul de a serba Învierea Domnului la date diferite impietează sensul sărbătorii. Este o formă de a desființa teza prin supralicitarea impreciziei, fapt care provoacă, desigur, amuzament în rândul împotrivitorilor credinței în Hristos. Credem, vedem și înțelegem durerosul fapt că, de-a lungul istoriei, problema Sărbătorii cu care încununăm strădania cea creștinească pentru mântuire a rămas blocată într-un proiect contrazis de însăși firea Cerului. Vom ajunge cu această boală în adâncul timpului să credem că a serba Paștile în ziua Adormirii Maicii Domnului sau în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul ar fi o normalitate, pentru că așa ar arăta „sfânta pascalie” și computul pascal din străbuni.
Așadar, presupunând că există un diagnostic, și că în prezența oricărui diagnostic un medic ar încerca nu doar să studieze maladia, ci să o și vindece, am înțeles că situația problematică a calendarului nu o reprezintă doar calculul vreunei lunații sau a vreunei zile echinocțiale - aspecte care oricum sunt ignorate astăzi de toate părțile, de dragul unității liturgice - ci problema aceasta o reprezintă chiar erminia calendarului, adică înțelegerea naturii realității ce cade sub incidența observației, precum și înțelegerea naturii principiilor pe care se fundamentează interpretarea vreunei observații în domeniul calendaristicii.
Și dacă acea Zi mult dorită, în care Biserica toată și de peste tot cântă „Aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa!”, nu poate fi alta decât Ziua în care, cronologic vorbind, Domnul și Mântuitorul lumii a înviat din morți, negreșit va trebui să o găsim după înțelegerea întreagă. Din această perspectivă, contrar oricărei necesare relații ce s-ar fi cerut a fi întemeiate doar pe calcule, am inițiat studiul acesta mai cu seamă în direcția interpretării corecte a „dogmei calendarului”, spre a vedea dacă resorturile acestei viziuni calendaristice ar avea vreun suport demn de luat în apreciere. Cu această ocazie am aflat aspecte extrem de interesante pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Până atunci, însă, vom specifica faptul că, pentru o evaluare corectă a anvergurii teritoriului de întindere a domeniilor de abordare în materie de calendar este nevoie de conjugarea unor eforturi în direcții și domenii variate.
Studiul situației calendarului presupune construirea, înainte de toate, a unui instrument de lucru exegetic, dedicat acestui gen de activitate, întrucât mecanica cerească nu ține doar de spectrul vizibil, ci de o sumă de forțe subsidiare înscrise, amprentate adică, în semnificații. Pe de altă parte, este extrem de dificil de găsit o zonă de coerență exegetică între mai multele domeniile de incidență ale acestei probleme, care, în opinia noastră nu au fost tratate cu suficientă seriozitate și acrivie. A te mulțumi doar cu niște date calendaristice înșiruite într-o aranjare veche de mai bine de 2000 de ani, date care nu au nici o adecvare la situația reală a mecanicii cerești astăzi, reprezintă, de fapt, neglijarea pe termen lung a unei moșteniri pe care n-am primit-o de la părinți, ci am luat-o cu împrumut de la copiii noștri[1].
Dincolo de a părea exagerată această opinie, considerăm că tema calendarului traversează întreg spectrul științei, pornind de la știința numerelor și traversând dincolo de metafizică și de cunoașterea filosofică, către taina unei cunoașteri teologice, ajungând, mai degrabă, la cunoașterea unei descoperiri care demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, marea înțelepciune și putere a lui Dumnezeu așezată în creația Sa. Observăm, însă, faptul că Dumnezeu în privința calendarului lasă deoparte multe dintre detaliile cunoașterii pentru a ne determina pe noi să ne deprindem cu cercetarea. Așa după cum arată și Sfântul Vasile cel Mare în Omiliile la Hexaimeron: „istoria facerii lumii a lăsat (anumite cunoștințe) la o parte, pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; a dat (minții) puține date, ca (aceasta) să mediteze asupra celor care nu s-au spus„[2].
Așadar, în privința acestei teme nu ne putem rezuma doar la calcule, ci trebuie să cercetăm mai în adânc, și să vedem exact ceea ce calculele nu ne-au putut spune, încă. Totuși, nici calculele nu pot fi lăsate în voia aproximării. Aceasta ar fi o nesocotință, așa precum ni se mărturisește tot Marele Sfânt Vasile, al Cezareei Capadociei: „cu mult mai de râs este ca din lucruri care nu au nici o legătură unele cu altele să încerci să construiești probabilități. Aceste iscusințe (ale probabilităților) sunt asemănătoare pânzelor de păianjen, în care dacă cade un țânțar sau o muscă sau vreo altă gânganie slabă este legată și prinsă; dar dacă se apropie o vietate mai puternică, aceea trece ușor prin țesăturile acelea slabe, le rupe și le distruge”[3]. Acest cuvânt îl spune despre cei care caută diverse potriviri în horoscop, dar întocmai poate fi aplicat cuvântul acesta țesăturii probabilităților în care se înfășoară ciclurile pascale, cele în care de-atâta vreme ne prindem și ne zbatem fără nici un folos, uneori lăsând în urma noastră rupturi precum cele ale stilismului.
Asupra calculelor, care de obicei au maximă acuratețe, se apleacă astrofizicienii și astronomii de carieră. Aceștia cunosc exact, știu și văd limpede faptul că planetoidul nostru, împreună cu întreg sistemul căruia i se circumscrie, se află într-un iureș pe care lumea profană nu și-l poate proiecta imaginativ la adevăratele proporții. Vorbim practic de alergarea în spații și volume imense a unor „particule” de scară gigantică, angrenate în turbionul nostru galactic, smuls la rândul său către sensul de gravitație al altor turbioane supragalactice, multiplicate fractal (ierarhic), sperând ca această colosală evidență așezată de Dumnezeu în traiectorii și timpi să coincidă indestructibil-dogmatic cu tabelele noastre aproximate. Mecanica cerului nu suferă nicidecum aproximări venite din imaginar. Cerul se mișcă în felul său și nu în felul în care noi suntem antrenați să considerăm că se mișcă sau stă. Nu putem pretinde ca buclele ciclice ale acestor enorme forțe, precum nici taina proiecției de timp a fiecărei particule turbionate galactic să pice exact pe modul nostru de aproximare. Trebuie să înțelegem ceva mai mult de-atât. Și, în orice caz, trebuie să ieșim din aproximare! Aceasta se cuvine să fie «dogma» indestructibilă a calendarului: ieșirea din aproximare.
Pe de altă parte, a lăsa chestiunea calendarului doar la dispoziția calculelor, ar fi o eroare. Teoreticianul mecanicii cerești poate da verdictul unei anume invariabile repetabilități pe care să o înscrie ca lege universală a segmentului nostru de existență în timp, aici pe Pământ. Pornind de la paradigma zi / noapte, traiectul închis al revoluției în jurul Soarelui, unitatea de timp dedicată calendarului poate fi multiplicatorul unor alte unități de timp care să confere ritmicitate etapelor noastre de viață. Acest fapt nu este, însă, unul mulțumitor, în cazul unei ancorări a vieții bisericești. Pentru viața bisericească nu poate fi indiferent lucru dacă săptămâna este una de șapte zile sau dacă apare o variantă diferită. Nu-i indiferent lucru să treci peste șirul zilelor săptămânii, pentru a da o coincidență finală zilelor de la an la an. precum zice:
„Cel ce a făcut timpul, a pus timpului măsuri și semne; durata zilelor; și măsurând timpul cu săptămâna, poruncește ca săptămâna să se învârtă mereu în ea însăși, pentru a măsura mișcarea timpului; iar săptămâna să o împlinească «ziua cea una», întorcându-se spre ea însăși de șapte ori; și această întoarcere este în formă de cerc, că începe dintr-un punct și se sfârșește în același punct”[4].
De-aceea alcătuirea calendarului nu trebuie lăsată la îndemâna celor care nu înțeleg legătura dintre aceste unități de timp și semnificațiile ce se suprapun peste acestea.
S-au elaborat diverse proiecte, la nivelul unor organisme publice și administrative, fără a se ține seamă de aceste semnificații. S-a discutat, la un moment dat, în cadrul Ligii Națiunilor, despre implementarea la nivel global a unei variante de calendar care să presupună inserarea în miezul verii a unor zile fără nume și care să nu fie legate de ciclul săptămânal: o singură zi în fiecare an și două la patru ani distanță. Această variantă a fost, însă, respinsă categoric mai ales de către Biserici, întrucât sensul slujirii era deturnat de dislocarea Duminicii din logica ei săptămânală și plimbarea acesteia prin tot spectrul celor șapte. Sigur că pot exista tot felul de fantezii pe tema calendarului, dar nu-i obligatoriu să le și valideze cineva. Aceste fantezii sunt legate, în special, de ignorarea semnificațiilor pe care noi, creștinii, le atribuim zilelor și sărbătorilor.
Urmărind să acoperim o strictă diviziune de timp, golită de sensul unei participări afective la semnificația acesteia, s-ar crede că poate fi atât de simplu să alcătuim 13 luni de câte 28 de zile (divizibile cu 7), pentru a ajunge la acoperirea intervalului de 364 de zile, rectificând mai apoi aproximarea prin introducerea la un interval de cinci ani a unei săptămâni în plus, care să nu aparțină nici uneia dintre luni. S-ar mai putea merge cu fantezia calculelor către formula alcătuirii a 9 luni de câte 40 de zile (număr divizibil cu 8), pentru a ajunge la acoperirea unui interval de 360 de zile, rectificat de adaosul în răstimpuri a unei octade. Să zicem că acestea ar genera o oarecare echivalență cu timpul unei revoluții anuale a Pământului pe ecliptica anului tropic. Totuși, în opinia noastră, calendarul nu reprezintă o strictă măsurare și partajare a timpului, ci o ancorare a vieții în semnificația particulară pe care o poartă fiecare unitate de timp.
Dar cum se poate găsi cea mai potrivită diviziune și în același timp, cum se poate realiza o ancorare corectă în semnificația timpului? Cum putem împăca cele două, de vreme ce, de pildă, timpii ciclurilor solare nu se închid nicidecum într-o buclă perfect sincronă cu timpii de închidere sinodică ai Lunii? Aceasta pentru că Dumnezeu nu i-a lăsat să pice pas pe pas. Iată doar un singur indiciu care ne poate duce să căutăm mai adânc.
În efortul de a ordona sistematic proiectul nostru de timp, nouă, creștinilor ortodocși, ni se ridică în cale o sumă de întrebări referitoare la calendar, dar mai ales la determinarea Datei Pascale: Oare, care să fie cea mai potrivită soluție de determinare a Datei Pascale? Presupusa sincronicitate dintre ciclurile solare cu ciclurile lunare, sau alta? De ce până acum Biserica nu a ajuns la o soluție absolut valabilă în legătură cu determinarea Zilei de sărbătorire a Paștilor, bazată pe o astfel de coincidență? Sunt sau nu sunt de vreun folos frământările legate de Pascalie? Se poate întrezări cumva pacea dincolo de orice așteptare? Cât anume am făcut noi pentru asta? Suntem sau nu responsabili pentru acest deziderat? Cât anume ne-au folosit și cât ne-au dezbinat mulțimea computurilor și puzderia tabelelor de date si de aproximări? Este aceasta o cale de urmat, sau nu? Sunt tabelele sau computurile și toate potrivirile vrednice de vreo treabă, atâta timp cât, oscilând între anii 30 și 33, dovedim că nu putem ști nici măcar anul exact când s-a petrecut Învierea? Ce anume ni s-a revelat în Scripturi și în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii despre asta? Ce date există la nivelul literaturii canonice despre determinarea datei Pascale? Oare, dispoziția privitoare la chestiunea determinării Zilei de Paști bazată pe formula identificării Lunii Pline vernale (întâia de după Echinocțiul de Primăvară) este una strict canonică, sau este o dezbatere adăugată în mers, referitoare la nevoia aflării unei reguli general valabile care să dea tonul unicității? Ce sens poate avea încremenirea în nevoia folosirii ciclurilor Lunii în această lucrare, dacă exact aceste cicluri ne împiedică atât? Ce semnificație are Luna? Ce semnificație poate avea Soarele? Ce spun sursele revelate despre acești doi luminători și ce sens au luminătorii aceștia în viața noastră? Ce vor să spună Părinții Bisericii când socotesc crucială pentru Biserică nevoia despărțirii definitive de iudei în maniera de calculare și determinare a Paștilor? Ce înțelegem noi, creștinii, cu adevărat în legătură cu Sărbătoarea Paștilor? În ce an S-a născut Domnul Hristos și cât timp a petrecut pe Pământ? S-a născut Domnul în anul 1 al erei dionisiene, când deja Irod, cel care vorbise cu magii, era mort de patru ani? Câte Sfinte Paști a petrecut Hristos la Ierusalim cu iudeii și câți ani au fost dedicați propovăduirii Sale în lume? Ce vârstă avea Domnul și Mântuitorul lumii când L-au răstignit în Lege cei fără de lege? Iată întrebări circumscrise Datei Pascale! Un potop de întrebări care curg râuri - râuri în conștiințele cele slăbănogite ale societății creștine și necreștine de azi, dând prilej la sminteli și nesfârșite discuții.
Luând în atenție impactul coroziv al fenomenelor cultural-moral-politice decadente din vremea noastră, dar și contextul expansiunii forțate a Islamului către Occident, faptul că noi creștinii de toate Bisericile, cultele, confesiunile, denominațiunile și fracțiunile suntem perfect dezbinați în problema serbării celei mai importante Sărbători creștine, este o vulnerabilizare a mandatului apostolic de propovăduire a Evangheliei în lume. Cum poate fi coerent, unitar și credibil un mesaj atât de diversificat și cum se poate legitima ființa religiei și spiritualității creștine, în condițiile acestei mari dihonii și negări reciproce de sens? Prea multele diversități nu pot dovedi nicicum vreo nevoie de unitate, precum nici nu pot oferi vreun sens creștin credibil îndărătnicia, răutatea și înverșunarea.
Considerăm că apariția incoerențelor și proliferarea diversității de vederi și de crezăminte se leagă strict de subiectele, ariile și abordările mai puțin explorate, sau greșit explorate în parcursul conviețuirii noastre. Acest Proiect de Documentare, propus aici, vine să aducă setul de argumente pentru conturarea unei viziuni de lucru asupra căreia se cuvine să reflectăm împreună pentru a ajunge la unitatea de lucrare, măcar în privința calendarului creștinesc. Teza fundamentală a acestui calendar este așezarea Datei Pascale, în integralitate, într-un contur stabil, legitim, probat de exegeza Sfinților Părinți precum și de ultimele descoperiri în domeniul cronologiei și astronomiei.
La o primă vedere, am putea crede că inedita cercetare a oricărui domeniu s-ar putea întemeia pe regula lui Descarets de „a nu orienta căutările către ceea ce au gândit alții, nici către ceea ce noi înșine presupunem, ci către ceea ce privim cu claritate și cu deplină înțelegere, precum și către ceea ce putem deduce cu siguranță”[5]. Totuși, cât privește latura teologică, nu ne putem îngădui altceva decât să construim corelații durabile între ceea ce au văzut, au cunoscut și au experiat alții. Din acest punct de vedere găsim că, a te sprijini pe revelația deja descoperită în Sfintele Scripturi și în scrierile Sfinților Părinți reprezintă unul dintre pilonii decisivi ai studierii problemei calendarului.
Admitem, așadar, că în privința dimensiunilor raționale și științifice ale problemei noastre, voim a ne sprijini pe ceea ce putem deduce cu siguranță în spectrul cunoașterii raționale și științifice, însă, în privința laturii exegetice și teologice va trebui să facem recurs la gândirea patristică și scripturistică.
Interesul unora dintre gânditori de a-și asuma explorări, dintre cele mai inovative, comportă efortul de a evita strict perpetuarea erorii. Acest fapt aplicat lucrării de cercetare, trebuie să ducă inevitabil către conjuncția mai strânsă dintre noțiunile abstractizate la nivelul cogniției și capacitatea de a da utilitate acestor noțiuni. În acest sens ideea detașării de modul în care o minte sintetică ar putea reacționa filosofic la arhitectura unui text, sau la canoanele de stil, face posibilă o mai amănunțită evidențiere a detaliilor. Sir Francis Bacon (1561-1626)[6] în lucrarea Novum organum, publicată în 1620, rezumă fidel încercarea simultană de a uzurpa, și în același timp de a restaura în tiparele autorității științifice o posibilă viziune de cercetare a detaliilor. Alvin Snidel, unul dintre cercetătorii care l-au studiat pe remarcabilul filosof Francis Bacon, arată că fiabilitatea simțurilor care ne pun în contact cu o anume realitate, importanța acordată unor surse normative, capacitatea umană de a pune sub semnul susceptibilității tot ceea ce poate fi probat sau infirmat, tratarea cu un natural scepticism a tuturor motivelor pe care se pot fundamenta supremația și ambiția unor proiecte – acestea toate reprezintă temele centrale ale cunoașterii propuse de Bacon. Acesta consideră că, deși marele gânditor este atât de stăpân pe sine în formulări de mare noutate, obișnuiește să solicite în mod repetat observarea surselor, făcând recurs la autoritatea unor elemente situate la origini, ceea ce este absolut meritoriu. Această întoarcere către surse lasă să se întrevadă că, deși raționamentele pot fi adecvate noutății, un rol important în cunoaștere îl are atitudinea reverențială față de trecut[7].
Din acest punct de vedere, am fi mai degrabă de partea căii proiectate de Francis Bacon și mai aproape de viziunea acestuia asupra găsirii mijloacelor de studiu a unei teme. Bacon susține că trebuie găsită o cale de mijloc în explorarea cunoașterii, o cale de convertire a extremelor oferite de direcția empiristă, și de cea dogmatistă. Empiriștii, în opinia sa, ar fi asemeni furnicilor care acumulează și depozitează date pentru ei înșiși; dogmatiștii, asemeni păianjenilor care creează rețele și se deprind cu abstractizarea țesăturii de idei dogmatizante, timp în care adevărata sarcină a celui ce studiază un fenomen sau un domeniu ar fi aceea de a însuși o elaborată activitate de sintetizare, precum ar fi activitatea albinelor. Acestea din urmă se situează între necesitatea de a aduna de pe la florile grădinii și ale câmpului și capacitatea de a converti și a digera ceea ce adună. În viziunea aforistică a lui Bacon acest fapt ar fi foarte aproape de adevărata filosofie care, nu se bazează în principal pe efortul de stocare a materialelor furnizate de experimente și observații, și nici pe puterea minții (de a le ordona în rețele de idei), ci le modifică, le prelucrează, le dă sens și le transformă de așa fel încât acestea toate să aibă coerența de a putea fi adaptate intelectului. Adevărata cunoaștere s-ar bizui, adică, pe efortul de a face informația inteligibilă. Prin urmare, soluția cunoașterii ar fi o mai mare apropiere și o mai strânsă alianță între aceste facultăți (sau funcțiuni) experimentale și raționale[8].
Putem considera că, în această paradigmă a strădaniei de sintetizare, Bacon este de aceeași părere cu Sfântului Vasile cel Mare, care accentuând folosul pentru suflet pe care îl aduce chiar și lectura profană, recurge la imaginea grăitoare pe care o oferă munca stăruitoare a albinelor de a scoate ceea ce poate fi mai bun din flori. Cu mai bine de 1200 de ani înainte de Bacon, Marele Vasile scria în Cuvântul către tineri acestea: „Vom primi, însă, (și) acele scrieri (profane) în care se laudă virtutea sau se osândește viciul. După cum celelalte ființe se bucură numai de mirosul sau de frumusețea florilor, iar albinele pot lua din flori și mierea, tot așa și aici! Oamenii care nu caută în astfel de scrieri doar plăcutul și frumosul pot să scoată din ele și un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără vreo alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Așa și noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Și după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos și să ne ferim de ceea ce este vătămător. Așadar, chiar de la început se cuvine să cercetăm fiecare dintre aceste învățături și să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: «potrivind piatra după fir»”[9].
În explorarea noastră încercăm să dăm sens intenției de a găsi cea mai bună cale de optimizare a organizării timpului, adaptând întreg mecanismul calendaristic acelui ritm pe care îl imprimă asupra vieții de pe pământ mecanica corpurilor cerești proxime, așezate de Dumnezeu pe cer spre străjuirea nopții și spre luminarea zilei.
_____________________________
[1] Adaptare la situația reclamată de noi, a unei memorabile remarci care aparține Regelui Mihai al României, referitoare la zestrea materială și spirituală a țării. Cuvânt preluat dintr-o apariție televizată, înregistrată anterior datei de 19 noiembrie, 2014, ziua ultimei apariții publice a regelui.
[2] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a II-a la Hexaimeron”, 3., p. 87.
[3] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a VI-a la Hexaimeron”, 6., p. 139.
[4] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a II-a la Hexaimeron”, 8., p. 95.
[5] James Cushing, Concepte filosofice în Fizică; Relația istorică dintre filosofie și teoriile științifice, Editura tehnică, București 2000, p. 27.
[6] a nu se confunda cu filosoful franciscan Roger Bacon (1214 - 1294), supranumit "Doctor mirabilis", considerat precursor al empirismului.
[7] Alvin Snider, „Francis Bacon and authority of aphorism”, in Prose Studies: History, Theory, Criticism, 11:2,1988, p. 61.
[8] Francis Bacon, The New Organon, Book I, Aphorism XCV, Edited by L. Jardine, M. Silverthorne, Cambridge University Press, 2003, p. 79.
[9] Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII-a Către tineri”, 3., în Scrieri – partea întâia, col. P.S.B., vol, 17, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1986, pp. 569 - 570.
«PASCAL CALENDAR» conceived by Lucian GRIGORE © 2021 is licensed under CC BY-NC-ND 4.0