ARGUMENT
Calendarul sărbătorilor creștinești reprezintă o Structură de Ritm imprimată unui Parcurs Ciclic, având menirea să reveleze în continuumul Timpului Vieții Liturgice distincții și proporții ale unor cadențe morale și spirituale specifice fiecărei etape imerale[1] în parte. Biserica Ortodoxă este ancorată profund în reperele de timp care fac zilele să se deosebească unele de celelalte prin importanță și semnificație.
Fiecare zi intră în logica propriei reverberări de sens care explică, de pildă, de ce Sfânta Liturghie Ortodoxă nu poate fi săvârșită de către același slujitor în mod succesiv la un singur Sfânt Altar sau la mai multe, în limitele aceleiași zile, ori în mod individual de către mai mulți slujitori – succesiv – pe parcursul aceleiași zile la același Sfânt Altar. O practică de cult ca aceasta, adânc ancorată în evocări, atribute și actualizări ale unora dintre cele mai importante evenimente din iconomia mântuirii, sau dedicate sfinților, evidențiază faptul că în Viața Liturgică Ortodoxă nu întâlnim un simplu parcurs cronologic lipsit de semnificație, ci însușim valențele unicității fiecărei zile ca pe un timp originar exprimat în delimitări ca acestea: „și a fost seară şi a fost dimineaţă...„Facere 1,5.
Înaintarea progresivă în parcurgerea sensului existenței temporale constituie șansa identificării și asumării semnificației Proiectului nostru de timp, care este unul deja subsumat îndelungatei practici a Vieții Bisericii. Aparținem rezonanței unei tradiții pregnant conturate în viața creștinătății, dar aparținem și unui parcurs al clarificării continue și al sintetizării înțelesurilor, într-o vreme în care Biserica se raportează împreună cu noi - cei de azi - la condiția trecerii, înnoindu-și permanent, pentru fiecare generație în parte și pentru fiecare suflet în parte, mandatul său continuu de propovăduire, de sfințire și de ocârmuire.
Inițiativa elaborării acestui studiu se înscrie în efortul de identificare a indiciilor și reperelor de natură canonică, hermeneutică, cronologică și astronomică necesare sintetizării unei viziuni coerente și unitare asupra structurii calendarului sărbătorilor.
Într-o accepțiune sistemică, Imerologia[2] – ca știință și ca artă – reprezintă strădania înțelegerii cât mai exacte a ritmurilor temporale imprimate de Dumnezeu în creație. Așadar, Imerologia se califică drept Arta de a înțelege științific modul de funcționare a mecanicii cerești în relație cu limitele capacității omenești de ancorare în timpul nictemeral, legitimându-se cu efortul de sintetizare și proiectare coerentă, funcțională a unităților de timp cu care operează. Practic, calendarul nu reinventează timpul, ci recuperează măsurile corecte ale unui timp cuantificat ca «ritm» și ca «ciclicitate». Ritmul elementar zi / noapte este dublat de buclele repetitive ale unei temporalități cumulative la nivel de săptămâni, luni, ani, grupe de ani, decenii, secole, milenii, grupe milenare, ere etc.
În opinia noastră, Imerologia Creștină – al cărei inițiator poate fi considerat pe drept cuvânt Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul, fondatorul cronologiei Erei Creștine – reprezintă cheia de boltă a integrării timpului astronomic și cronologic la măsura rațiunilor teologice ale timpului eshatonic, un teritoriu disciplinar deschis pe mai departe explorării și validării.
Cuvinte cheie: Calendar; Timp; An tropic; Enneakaidekaeterida; Echinocțiu; Soare; Lună Plină; Lună sinodică; Sinusoidă temporală; Sărbătoare; Paște; Analemma; Amprentă semnificativă;
___________________________
[1] IMERAL, -E, adj. Privitor la modul de dispunere a datelor lunare în raportare la zilele săptămânale. Etimologie: din greaca veche ἡμέρᾱ, ημέρες (hēmérā / hēméres = zi / zile), formă alungită a ἦμαρ ( êmar , „ lumina zilei ” ), termen proto-indo-european.
[2] IMEROLOGÍE s.f. Domeniu de cunoaștere care fundamentează principiile, regulile și modalitățile de alcătuire a calendarelor; de la HEMEROLOGÍE (Liv.) Știința și Arta de a alcătui calendare. [Gen. -iei. / < fr. hémérologie, cf. gr. hemera – zi; logos – știință] – Florin Marcu și Constant Maneca, Dicționar de neologisme, Ed. Academiei, București, 1986.
Fiecare zi intră în logica propriei reverberări de sens care explică, de pildă, de ce Sfânta Liturghie Ortodoxă nu poate fi săvârșită de către același slujitor în mod succesiv la un singur Sfânt Altar sau la mai multe, în limitele aceleiași zile, ori în mod individual de către mai mulți slujitori – succesiv – pe parcursul aceleiași zile la același Sfânt Altar. O practică de cult ca aceasta, adânc ancorată în evocări, atribute și actualizări ale unora dintre cele mai importante evenimente din iconomia mântuirii, sau dedicate sfinților, evidențiază faptul că în Viața Liturgică Ortodoxă nu întâlnim un simplu parcurs cronologic lipsit de semnificație, ci însușim valențele unicității fiecărei zile ca pe un timp originar exprimat în delimitări ca acestea: „și a fost seară şi a fost dimineaţă...„Facere 1,5.
Înaintarea progresivă în parcurgerea sensului existenței temporale constituie șansa identificării și asumării semnificației Proiectului nostru de timp, care este unul deja subsumat îndelungatei practici a Vieții Bisericii. Aparținem rezonanței unei tradiții pregnant conturate în viața creștinătății, dar aparținem și unui parcurs al clarificării continue și al sintetizării înțelesurilor, într-o vreme în care Biserica se raportează împreună cu noi - cei de azi - la condiția trecerii, înnoindu-și permanent, pentru fiecare generație în parte și pentru fiecare suflet în parte, mandatul său continuu de propovăduire, de sfințire și de ocârmuire.
Inițiativa elaborării acestui studiu se înscrie în efortul de identificare a indiciilor și reperelor de natură canonică, hermeneutică, cronologică și astronomică necesare sintetizării unei viziuni coerente și unitare asupra structurii calendarului sărbătorilor.
Într-o accepțiune sistemică, Imerologia[2] – ca știință și ca artă – reprezintă strădania înțelegerii cât mai exacte a ritmurilor temporale imprimate de Dumnezeu în creație. Așadar, Imerologia se califică drept Arta de a înțelege științific modul de funcționare a mecanicii cerești în relație cu limitele capacității omenești de ancorare în timpul nictemeral, legitimându-se cu efortul de sintetizare și proiectare coerentă, funcțională a unităților de timp cu care operează. Practic, calendarul nu reinventează timpul, ci recuperează măsurile corecte ale unui timp cuantificat ca «ritm» și ca «ciclicitate». Ritmul elementar zi / noapte este dublat de buclele repetitive ale unei temporalități cumulative la nivel de săptămâni, luni, ani, grupe de ani, decenii, secole, milenii, grupe milenare, ere etc.
În opinia noastră, Imerologia Creștină – al cărei inițiator poate fi considerat pe drept cuvânt Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul, fondatorul cronologiei Erei Creștine – reprezintă cheia de boltă a integrării timpului astronomic și cronologic la măsura rațiunilor teologice ale timpului eshatonic, un teritoriu disciplinar deschis pe mai departe explorării și validării.
Cuvinte cheie: Calendar; Timp; An tropic; Enneakaidekaeterida; Echinocțiu; Soare; Lună Plină; Lună sinodică; Sinusoidă temporală; Sărbătoare; Paște; Analemma; Amprentă semnificativă;
___________________________
[1] IMERAL, -E, adj. Privitor la modul de dispunere a datelor lunare în raportare la zilele săptămânale. Etimologie: din greaca veche ἡμέρᾱ, ημέρες (hēmérā / hēméres = zi / zile), formă alungită a ἦμαρ ( êmar , „ lumina zilei ” ), termen proto-indo-european.
[2] IMEROLOGÍE s.f. Domeniu de cunoaștere care fundamentează principiile, regulile și modalitățile de alcătuire a calendarelor; de la HEMEROLOGÍE (Liv.) Știința și Arta de a alcătui calendare. [Gen. -iei. / < fr. hémérologie, cf. gr. hemera – zi; logos – știință] – Florin Marcu și Constant Maneca, Dicționar de neologisme, Ed. Academiei, București, 1986.
«PASCAL CALENDAR» conceived by Lucian GRIGORE © 2021 is licensed under CC BY-NC-ND 4.0